Standardizarea cărții

Atunci cînd îl citim pe Ovidiu sau pe Plutarh uităm că formatul cărții pe care o ținem în mînă și pagina pe care o avem în fața ochilor aparțin unei ediții moderne, din era tiparului, diferite de ruloul de papirus (volumen) și de „pagina” cărții antice. Nici dimensiunile ruloului și nici structura sa internă nu erau supuse standardizării. Cartea așa cum o cunoaștem noi apare în secolul al II-lea. Generalizat în secolul al V-lea, codicele (codex) depindea și el de constrîngerile tehnice ale manuscrisului, textele purtînd amprenta unică și nerepetabilă, dată de ductul caligrafic al scribului sau al copistului.

În Evul Mediu timpuriu, cultura scrisă provenea din scriptoriile monastice, unde călugării copiști reproduceau texte de folosință liturgică, comentarii biblice și opere ale autorilor creștini. Potrivit unui vechi obicei monastic, pentru eficientizarea muncii copiștilor și reducerea timpului necesar copierii unei cărți, scriptoriile practicau o veritabilă producție în serie, similară cu liniile de asamblare: cartea era împărțită în mai multe fragmente, copiate simultan și separat de către scribi și apoi reunite într-un singur volum.

O metodă pentru obținerea mai multor exemplare din aceeași lucrare era scrierea după dictare: șeful de atelier, un fel de „editor”, dicta textul cu voce tare mai multor copiști. Această modalitate de „editare” și de multiplicare a cărții manuscrise necesita copiști foarte bine pregătiți, care să fi achiziționat nu numai o bună execuție grafică, ci și o bună cunoaștere a limbii latine, a modului de pronunțare (modus pronuntiantium), condiție esențială pentru obținerea unei còpii impecabile, fără greșeli, după dictare.

Pagina cărții manuscrise din Antichitate și Evul Mediu nu era prea prietenoasă cu copistul sau cu cititorul, nu înlesnea descifrarea rapidă a textului. Absența unui sistem coerent de structurare a acestuia, lipsa separării cuvintelor, propozițiilor, paragrafelor (sistemul scriptio continua), lipsa punctuației și a altor repere vizuale făceau din lectură o operație lentă, care necesita timp, efort și multă atenție. Spre deosebire de omologii lor din țările unde se vorbeau limbi romanice, copiștii din centrele mănăstirești din Insulele Britanice aveau mari dificultăți în a distinge cuvintele, propozițiile și frazele în limba latină. În secolul al VII-lea, pentru a-și ușura munca de copiere a manuscriselor (atît prin copie vizuală, cît mai ales prin copie orală, după dictare), călugării irlandezi recurg la separarea cuvintelor în interiorul propozițiilor. Această practică se va generaliza și pe continent, în secolul al XII-lea.

În cultura scrisă occidentală își fac loc noi practici, care presupun nu numai standardizarea suportului material al textelor scrise, ci și a suportului formal, cel al organizării interne a paginii. În vederea sporirii lizibilității textelor, se accentuează nevoia de ordine, armonie, claritate, predictibilitate. Din momentul intrării în uz a scrierii minuscule carolingiene, pusă la punct de clericul anglo-saxon Acluin (secolul al VIII-lea), mai agreabilă pentru ochi, cu duct simplu și fără prea multe ligaturi, cantitatea de manuscrise copiate s-a dublat. Între secolele X-XI se intensifică preocupările pentru perfecționarea și standardizarea instrumentelor de lectură: încep să fie folosite mai unitar semnele de punctuație: punctul, virgula (la început avea forma / – bară oblică, slash; cea pe care o folosim noi astăzi datează din secolul al XVII-lea și este o creație a epocii tiparului, la fel ca semnul de întrebare, de exclamare, parantezele etc). Apar și primele sisteme de reperare a informației, nevoie fundamentală pentru textele biblice, extinse apoi la alte categorii de scrieri: inițiala ornată, cuprinsul, indicele.

Renașterea vieții urbane, apariția universităților în secolele XI-XII și răspîndirea hîrtiei, noul suport al scrisului (care înlocuiește costisitorul pergament), au dus la laicizarea culturii scrise și la sfîrșitul monopolului clerical asupra producției de carte manuscrisă. Cererea de carte crește, ea fiind indispensabilă tehnicilor intelectuale ale profesorilor și studenților. Viața universitară impune standardizarea și stabilitatea textelor: comunitatea magiștrilor și studenților avea nevoie de aceleași referințe, de același còpii, uniforme, de texte lizibile și de repere pentru a găsi cu ușurință un pasaj sau un citat. Universitățile medievale au preluat și adaptat vechile practici monahale de producere în serie a manuscriselor și l-au adaptat în sistemul pecia (lat. „bucată”, „fragment”), apărut la Universitatea din Bologna, la finalul secolului al XII-lea și răspîndit apoi în Occident.

Cum funcționa acest sistem ingenios de multiplicare a lucrărilor de teologie, arte liberale, filozofie, drept canonic și civil? O comise de magiștri aproba un text de referință (exemplaria) după ce se asigura de corectitudinea lui, îl împărțea în caiete de 8 pagini (pecia) care erau depuse la un librar al universității (stationarius). Acestea sînt închiriate profesorilor sau studenților care doresc să le copieze ei înșiși sau care angajează un copist profesionist. Pentru a evita imobilizarea lui în mîinile unui singur copist, nu putea fi închiriat întregul manuscris, ci doar aceste pecia, care, după copiere, trebuiau restituite pentru a-l putea lua pe următorul. Scopul urmărit de sistemul pecia era stabilitatea textelor, înlăturarea pericolului alterării acestora, prin faptul că fiecare copie era făcută pornind de la un exemplar etalon. Mulți codicologi și istorici ai cărții consideră că instituția universitară pecia a fost o primă încercare de producere industrială a cărții înainte de inventarea tiparului.

În anul 1455, Gutenberg publică prima carte tipărită, celebra Biblie cu 42 de rînduri, într-un tiraj de aproximativ 180 de exemplare. Interesant este faptul că, în anul 1444, Gutenberg a stat la Strasbourg, unde a fost implicat într-o afacere de fabricare în serie a unor insigne ieftine, turnate în metal, vîndute pelerinilor. Putem presupune că de aici i-a venit ideea turnării literelor metalice, pentru a tipări cărți. Apoi, unul din partenerii săi de afaceri cu insigne deținea o moară de hîrtie.

Istoricii cărții din anii ’80 au vorbit despre o adevărată „revoluție a tiparului”, produsă la mijlocul secolului al XV-lea (promotoarea acestei teze a fost Elisabeth Eisenstein, The Printing Revolution in Early Modern Europe, 1979). S-a spus că noua tehnică ar fi bulversat încă de la introducerea ei întreaga cultură scrisă. Recent, teza excluderii rapide a manuscrisului de către tipar este considerată exagerată de către istorici precum David McKitterick (Print, Manuscript and the Search for Order, 1450-1830, 2005) sau Paul Dover (The Information Revolution in Early Modern Europe. New Approaches to European History, 2021). Ar fi mult mai rezonabil să considerăm că inventarea tiparului a venit în întîmpinarea satisfacerii nevoii de carte în spațiul occidental și că acesta nu a înlocuit imediat cultura manuscrisă, ci a fost complementar acesteia. În loc de „revoluția tiparului” ar trebui să vorbim despre „noua eră a manuscrisului”, susține Paul Dover.

Apariția și răspîndirea tiparului nu a adus de la început standardizarea și stabilitatea textelor, producția de carte tipărită situîndu-se în continuarea cărţii manuscrise. Din punct de vedere vizual, erau puţine diferenţe între incunabule şi manuscrise: avem aceeaşi punere în pagină, caracterele tipografice le imită pe cele caligrafice, sînt păstrate abrevierile şi uneori chiar ligaturile între cuvine, punctuaţia rămîne ezitantă, textul greu lizibil. Iniţialele cărţii imprimate au fost ornate multicolor de aceiaşi caligrafi care lucrează pentru manuscrisele miniate. Iată de ce primii tipografi se străduiau cît mai mult să ascundă caracterul mecanic şi standardizat al producerii cărţii tipărite și o făceau atît de bine încît un neavizat putea deosebi cu greu dacă este tipărită sau scrisă de mînă.

Noi obișnuim astăzi să asociem cartea tipărită cu standardizarea și fixitatea, dar, în realitate, pînă tîrziu, la începutul secolului al XIX-lea, atelierele tipografice erau departe de a fi capabile de a produce în serie un text absolut identic. De la un exemplar la altul, textul cărții nu era același, întrucît interveneau corecturi chiar în timpul producerii cărții: dacă se observau greșeli în primul tiraj, acestea erau revizuite apoi.

Indiscutabil, consecințele sociale şi culturale ale tiparului au fost uriaşe, acesta a facilitat acumularea cunoştinţelor şi difuzarea lor la o scară cu mult mai mare decît în epocile anterioare, dar progresele standardizării au fost lente și inegale. De exemplu, tipografii din secolul al XVII-lea încă nu marcau paragraful, prin alineat, ei foloseau în continuare diverse semne preluate din cultura scribală, precum „piciorușul de muscă” – ¶. Abia în în secolul al XVIII-lea oglinda paginii devine lizibilă și dobîndește regularitate vizuală.

Ca urmare a progreselor tehnologiei tiparului, cartea intră în era industrială prin inventarea tiparului stereotip (1795), a presei metalice cilindrice (1811) și a linotipului (1884). Industrializarea cărții a accelerat standardizarea cărții și reproducerea ei identică într-un număr mare de exemplare, care să hrănească foamea de a citi a lectoratului din epoca modernă.

Revoluția digitală din zilele noastre a dus nu numai la dispariția completă a tiparului analog, ci și la modificarea practicilor editoriale și a lanțurilor de distribuție, care pun la dispoziția cititorilor nu numai cărțile pe hîrtie, ci și versiunea lor în format digital, distribuită prin rețelele informatice și citită pe ecran. Modalitățile de producere și de utilizare a cărții s-au schimbat radical: s-au dus vremurile cînd tehnicile muncii intelectuale presupuneau a merge la bibliotecă și a deschide un număr limitat de cărți cu speranța de a găsi informațiile necesare. Acum, este suficient să stai comod la biroul de acasă și să intri pe un motor de căutare care va genera, de-a gata, zeci și sute de „intrări”, o supraabundență de site-uri, de titluri de cărți și de articole, cu acces liber la conținuturi. Numărul lor mare și mai ales amestecul de calitate academică și balast îngreunează organizarea și absorbirea informației.

Senzația aceasta de saturație nu este nouă: dacă în Evul Mediu, raritatea cărților manuscrise făcea ca accesul la ele să fie limitat, deja la un secol de la difuzarea cărții tipărite contemporanii se plîngeau de abundența cărților imprimate. Barrildo, un țăran din comedia Fîntîna turmelor a lui Lope de Vega spune: „Se tipăresc atîtea cărți acum, / și toți se socotesc mari cărturari”. Studentul Leonelo îi răspunde: „Ba, greu fiind s-alegi dintr-un duium / de cărți, sînt înțelepții tot mai rari; / în minți e-un talmeș-balmeș – și simți cum / zadarnice-s sforțările prea mari. / Cu titluri multe, -n raft, îți dau de furcă / și cel cu cartea-ndătinat o-ncurcă.”

Alexandru Ofrim este conferențiar dr. habil. la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, unde predă cursuri de istorie culturală. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.