Un timp suspendat

Răsfățul mă face să mă gîndesc în primul rînd la copilărie, la un timp suspendat, în care cineva se ocupa de dorințele mele și le punea mai presus de orice altceva pe lume. Avea și un chip și, mai ales, o voce care mă întreba: „Ce să-ți facă mama de mîncare?”. Era un fel de „Sesam, deschide-te”, căci de acolo știam că începe o nouă zi, în care alintul părea fără sfîrșit, iar tot ce se putea întîmpla rău rămînea într-o altă dimensiune. Să stau cu bunica o zi întreagă, să smulgem buruienile dintre rîndurile de roșii, să legăm tufele de bujori ciufulite din cauza florilor și a ploilor de primăvară sau să curățăm legumele pentru salată, într-o seară de vară, să-mi facă o spumă de fragi mi se par în continuare niște mostre de răsfăț absolut.

Acum, viața mea e departe de tot acel timp. Dar știu că îl pot activa oricînd, căci a rămas tatuat pe pleoapele mele.

În mijlocul unor zile de oameni mari, în care mereu e ceva urgent de rezolvat și de făcut, am această plăcere de a rupe ritmul, de a mă extrage și a evada. Nu fac ceva nemaivăzut, ci pur și simplu mă uit la cer, la copaci, la păsări. Mă opresc, într-o lume care pare că se mișcă amețitor și te ia pe sus în acest carusel. E o senzație de maximă libertate să stau la prînz, într-un parc, cîteva minute și să las deoparte toate grijile și obligațiile. Sau să fac o tură cu bicicleta și să merg la piață la o oră improbabilă, cînd toată lumea are ceva mult mai important de făcut. E nu doar o formă de răsfăț, ci una de libertate absolută, pe care mă simt norocoasă de fiecare dată cînd o experimentez.

Apoi, am păstrat această sensibilitate la alintul culinar. Cînd cineva drag gătește pentru mine, simt acolo o formă de iubire care mă liniștește. Am citit de curînd că, pentru hrănirea tuturor puilor, o rîndunică ajunge să facă nu mai puțin de 400 de zboruri pe zi. Cam așa e și cu oamenii, efortul nu e niciodată prea mare pentru cei la care ținem. Poate de asta nici nu-mi vine să pregătesc mîncare doar pentru mine, ci simt nevoia ca gesturile să se strîngă într-un cocon de răsfăț pe care să-l împart.

La simplitate ajungem cel mai greu în viață. Și mereu o luăm pe căi ocolite. Poate așa se întîmplă și cu răsfățul. Ne dorim luna de pe cer, ca apoi să ne mulțumim cu o ramură înflorită.

În Dosarul de acum ne-am propus să luăm pulsul răsfățului și să trasăm granițele lui. Să încetinim puțin cursa șobolanului în care sîntem prinși și să ne amintim cîtă nevoie de răsfăț mai avem.