Veneticii - un dialog cu Maria BALABAȘ

Te-ai mutat de cîțiva ani din București într-un sat din Ardeal. De ce această mutare și cum ți-a schimbat stilul de viață?

Spun lucrul acesta destul de des: n-a fost ideea mea, ci a soțului meu care se reîntorsese în România cu un întreg arsenal de idei legate de mutarea în mediul rural. Eu am fost mai degrabă pasivă și am resimțit ca pe un șoc decizia lui de a cumpăra o casă și de a ne muta într-adevăr în ea. Însă, după cîțiva ani, m-am echilibrat și privesc cu mult mai multă luminozitate locuitul nostru aici. Vorba unei prietene din sat – „poate, dacă nu era vorba de un șoc, nici n-aș fi trăit viața asta”. Schimbările au fost mari și cumulate pe mai multe planuri esențiale: am devenit mamă, am început viața de familie la 37 de ani, m-am acomodat unui univers foarte pragmatic, care necesită implicare zilnică. Statutul social s-a nuanțat la rîndu-i și mi-a fost dificil să mă regăsesc în noile mele roluri sociale, care veneau cu un fel de „putere”, de recunoaștere, dar și cu un gen de umilință și responsabilitate care mi-erau oarecum străine.

Cum începere procesul unei mutări la țară? Cu căutarea unui loc, a unei case?

Din poveștile aflate de la alții, procesele acestea sînt diferite de la om la om. Unii petrec ani în șir căutînd locul ideal, făcînd cercetare și întrebînd o mulțime de oameni. Noi am mers pe o cale destul de scurtă – Vlad voia o casă în podișul Hîrtibaciu, eu cunoșteam numele acestui sat, Șomartin, am căutat o casă pe Google și am găsit-o exact pe aceasta în care locuim. Asta a fost tot. Dar, evident, procesul mutării în sine e mult mai complicat decît semnarea unor acte la notar. Între o casă și acasă se află, uneori, ani și ani de lupte interioare, compromisuri, bucurii, evenimente de toate felurile. Dar, uite, din ce-mi amintesc din interviurile pe care le-am făcut pentru seria Veneticilor de la Radio România Cultural, lucrurile arată și altfel: am vorbit cu o fostă directoare de marketing care lucrase în industria muzicală și care, împreună cu soțul ei, știa precis ce fel de loc căuta, voiau amîndoi să se mute în România și să intre în turism; căutau un sat în care oamenii să le zîmbească pe stradă, izolat, limba germană a fost un bonus pentru ei, cînd au găsit Valea Hîrtibaciului. Albrecht – un german cu trecut de calfă călătoare – descoperise în România un fel de spațiu mult mai liber față de Germania; cînd ajunsese în zona rurală, luminatul stradal încă nu era o regulă și vedea mereu cerul înstelat noaptea, lucru care îi lipsește acum. Sunetul zborului unei păsări poate fi, de asemenea, un motiv suficient pentru a începe acest proces de mutare. Alții au idealuri legate de ideologie, de aer și legume „curate” – și acestea sînt motive reale pentru care oamenii iau această decizie.

Cum mai arată satul românesc? Cum se construiește acum? Cît de dificil este să repari/restaurezi o casă tradițională?

Vai, nu cred că sînt persoana ideală pentru a da un răspuns, pentru că zona în care sîntem noi este atît de eterogenă, în dezvoltare, încît mi-e dificil să vorbesc de „satul tradițional”... Ce pot să spun, însă, e că orice restaurare necesită un fond financiar substanțial și nu doar atît: cunoștințe despre procesul în sine, legături bune cu vecinii, echipe de muncitori, constructori, o întreagă ecologie a șantierului, aș spune. După cîteva încercări nereușite de a „restaura” în spirit tradițional, noi am găsit niște căi de mijloc care să nici nu vandalizeze casa, dar nici să nu ne facă să ne schimbăm felul de a fi pentru a cîștiga mai mulți bani. Însă, în jurul nostru, sînt exemple de oameni cu o situație financiară mult mai stabilă care au investit mult în a restaura casele pentru a locui în ele, deci nu în scop turistic. Vecinii localnici, însă, atunci cînd lucrează la case, le refac cu materiale mai greu acceptabile ca fiind sustenabile, ecologice etc. Cînd am ajuns aici, mi se părea că fac o infamie; acum îmi dau seama că, în lipsa oricărei implicări a statului în procese de restaurare, recondiționare etc., fiecare face ce poate mai bine și cît îl ține buzunarul.

Știi, eram o mînă de oameni care ar fi vrut să facem un loc de joacă pentru copii numai cu lemn și sfori, „ca în afară”. Și a venit primarul și a spus că nu poate face așa ceva, pentru că sătenii ar considera că „nu s-a făcut nimic”. Cam așa e și cu casele.

Cum ai (re)descoprit spațiul rural românesc? Există o evoluție la nivel de mentalitate?

Soțul meu, Vlad, spune că el a evoluat de cînd locuim aici, la sat. Și, într-adevăr, în acest nou ruralism, parcă ai acces la o nouă viață, la posibilitatea de a-ți forma altfel de rutine sau interese, de a forma comunități. Deși ne-a luat mult timp pentru a regla relațiile cu ceilalți – pentru a păstra și spațiul privat și timp pentru profesii etc. –, am ajuns la un fel de echilibru cu ceilalți și ne bucurăm atunci cînd ne întîlnim la diverse evenimente. Iar satul nostru mi se pare că face parte dintre cele cu o mentalitate locală destul de sănătoasă. Dacă aș intra vreodată în administrația locală, aș pune accentul pe forța femeilor din comună, mult mai deschise la minte și mai dornice de acțiune decît partea masculină, mai blazată.

Ce înseamnă pentru tine acum „de la țară”? Dar mai există țărani?

Cred că se păstrează doar sensurile peiorative pentru aceste expresii, cel puțin în partea noastră de rural. De cealaltă parte, există un soi de tentație de a „afla cum se trăiește autentic”, asumîndu-ți tu, ca orășean, tot felul de obiceiuri ale satului, exotizînd experiența aceasta. Eu cred că avem nevoie de sinceritate inclusiv în felul în care vorbim despre aceste mutări, nu ne putem transforma peste noapte, să renunțăm la bagajul nostru cultural pentru a „trăi cu adevărat”. Sîntem cine sîntem. Cei de la sat care vin la oraș se vor confrunta cu cerințele vieții de acolo, noi, care ne aflăm în situația inversă, ne adaptăm și noi la seturi diferite de norme rurale.

Ai realizat o emisiune pentru Radio România Cultural care se numește Veneticii, despre orășeni din zona culturală (artiști, în mod special) care, ca și tine, s-au mutat la țară. Ce ți-au povestit interlocutorii tăi? Chiar sînt priviți ca niște venetici de către localnici?

Să știi că emisiunea e de acum doi ani, dar a fost în reluare anul acesta. Emisiunea Veneticii mi-a dat ocazia de a discuta cu oameni în situații similare cu a mea și, într-un moment în care eram destul de critică vizavi de decizia de a ne muta la sat, m-a așezat pe o hartă mai largă a celor care au făcut pasul acesta. Și da, această stare de „venetic”, „vinitură” chiar există, m-a lovit și pe mine cuvîntul acesta ca o insultă, inițial, ca pe o dovadă a imposibilității de a fi „de-a locului”. Cum să fii străin în propria ta țară? Să te simți atît de neștiutor, de lipsit de putere, de dezrădăcinat? Era ceva cu care mă întîlneam pentru prima oară, o realitate care m-a durut inițial. Cu timpul, am acceptat acest statut ca pe un dat al locului, așa sînt oamenii, au dreptul lor să separe oamenii în funcție de locul de unde vin sau de timpul pe care l-au petrecut într-o comunitate. Cei cu care am vorbit aveau grade diverse de sensibilitate la acest apelativ, iar unii nu se considerau venetici deloc – locuind în case care aparțineau familiei. Totuși, îmi amintesc povestea unei fete care își dorise cu tot dinadinsul să spargă zidul acesta existent între ea și „localnici”; cumva, concluzia era că nu e posibil, orice ai face, ba dimpotrivă, toate încercările mai mult te particularizează. Experiențele cu mutatul la țară sînt extrem de diverse, iar motivațiile de asemenea. Sîntem artiști, avocați, activiști de mediu, oameni de afaceri, pensionari, ingineri, filosofi, antreprenori etc. – fiecare parcă își căuta un loc altfel, în care să poată pune în practică unele viziuni imposibil de realizat la oraș. Eu mă simțeam oarecum în plus în peisaj, pentru că insistam pe greutățile întîmpinate de mine, iar cei cu care vorbeam îmi arătau mai degrabă partea frumoasă și idilică a acestei decizii. Au mai fost voci care au vorbit despre sacrificiile impuse de planuri ambițioase, dar izolate... Pentru mine, aceste interviuri au funcționat ca tot atîtea oglinzi care să-mi vorbească despre propria mea nevoie de echilibru interior în contextul unei experiențe prea mari, prea îndepărtate de mine.

Ce poți să ne spui despre fenomenul „străinilor”, în special occidentali, care își cumpără case la țară, în România? Îți poți începe, de pildă, o afacere la țară?

Da, poți să ai afaceri în mediul rural, dar, desigur, nu e un mod de viață ușor. Ba dimpotrivă, îmi amintesc de unul dintre interlocutorii mei care spunea că „slow living”-ul este doar pentru oaspeți, nu pentru cei care lucrează în turism. La noi în sat sînt cîteva familii venite din Europa de Vest, ba chiar și un american căsătorit cu o româncă; din fericire, în satul nostru, veniturile personale nu stau în calea relațiilor de vecinătate sau de prietenie și mai importante sînt gusturile (muzicale, artistice, culinare) și posibilitatea de a avea discuții interesante. În bună măsură, cei veniți „din afară” caută mereu căi de colaborare și comunicare cu localnicii. Și să mergi prin sat și să asculți din vecini o muzică extrem de sofisticată, care denotă o mare atenție la formarea gustului muzical, mi se pare de-a dreptul extraordinar.

Cum se pot implica cei „din afară” în comunitate? Și care este impactul lor asupra ei? 

Îți dau doar cîteva exemple petrecute anul acesta: prin Asociația Minimorum, asociația fondată de Vlad și de mine, am cîștigat un proiect AFCN care implica și ateliere cu copiii din zonă. Tot anul am strîns copii la noi acasă și am explorat lumi sonore alături de ei, cu pian, diverse instrumente tradiționale sau înregistrînd și ascultînd; la un moment dat, au venit ei la mine să mă întrebe cînd mai facem, iar eu mă bucur enorm de creativitatea și imaginația pe care mi le oferă. După aceea – tot prin același proiect, CICLAM –, am organizat o rezidență de creație în sat, iar la prezentarea spectacolului am invitat și lume din comunitate; culmea, au venit și au fost impresionați. De asemenea, micul festival „Venetic“ la care contribuim și noi caută să apropie comunitățile existente în comună și, uneori, chiar se întîmplă să fim împreună în cadrul evenimentului, să nu avem senzația că sîntem străini cu totul. Desigur, mai e de lucru la aceste relații și semnificații, dar cred că „mutarea la sat” se învață toată viața.

Maria Balabaș este om de radio (Radio România Cultural), artistă de sunet și, în prezent, doctorandă CESI cu o temă care propune moduri de a asculta.