Ce ne facem cu vestitorii de rele?

Chiar la începutul piesei Antony and Cleopatra de W. Shakespeare, un sol îi aduce unele vești proaste lui Marc Antoniu și, pe drept cuvînt, se teme. Vechea prejudecată că aducătorul de vești proaste trebuie pedepsit pentru că face, cumva, corp comun cu vestea rea era larg răspîndită. „The nature of bad news infects the teller” („Răul din vestea rea îl infectează pe cel care o aduce” – ar fi traducerea cea mai corectă), spune solul către Marc Antoniu. Spirit superior, iubitul Cleopatrei îi răspunde că așa gîndesc numai proștii și lașii. O veste trebuie să fie adevărată și atunci, indiferent că e bună sau rea, trebuie primită cu dragă inimă. În fond, filozofează stoic Marc Antoniu, orice veste este despre ceva ce s-a petrecut deja, nu mai poate fi schimbat, așa că nu mai contează dacă este, în natura ei, bună sau rea, important este să fie adevărată. Nu poți să nu-i dai dreptate triumvirului.

La începutul anilor ’90, grupul Divertis a adus în limba română două noțiuni fundamentale pentru înțelegerea lumii de atunci (și de acum, pesemne): zvonerul și răspîndacul. E clar ce făcea fiecare: zvonerul lansa, răspîndacul disemina. Este răspîndacul un fel de sol? Sigur că este. Dar e o diferență fundamentală: solul duce vestea din datorie, răspîndacul duce vorba din plăcere. Uneori, răspîndacul se deghizează în sol și zice că duce vorba din datorie, dar nu e așa. Este relativ ușor să-ți dai seama că motivul pentru care răspîndacul mișcă vestea printre oameni e plăcerea lui, pentru că nu duce toate veștile, ci doar pe unele: cu predilecție, pe cele rele. Nu sînt sigur că atitudinea lui Marc Antoniu este la fel înțeleaptă față cu răspîndacul, precum este față cu solul.

Unul dintre clișeele presei spune că vestea rea și înjurătura vînd mai bine decît vestea bună și complimentul. E adevărat, numai că e ceva înșelător aici: se sugerează că de vină e publicul, pentru că el consumă mai mult vești rele decît vești bune. Ei bine, nu doar publicul gustă savuros veștile rele; există și o voluptate de a duce și consuma vești rele, o plăcere perversă de a lovi, în numele sfîntului „adevăr”, plexul destinatarului cu vești rele. Nu e doar „plăcerea” publicului de a primi vești rele, e și plăcerea (fără ghilimele) presei de a le da.

Poate că știți sau nu, de zece ani am părăsit rețeaua Facebook și tot ce aud că se întîmplă acolo mă face să fiu încîntat ca de una dintre cele mai bune decizii ale vieții mele. Tot ce aflu că se petrece în acea „rețea de socializare” (ce socializare!) îmi întărește concluzia că Facebook scoate tot ce e mai rău din oameni, că le stimulează, ca un fel de drog, prostia și impertinența, că, în general, e populat de versiunea cea mai rea a oamenilor și că, în planul lucrurilor care contează în viață (cel puțin în viața mea), este mai degrabă cronofag și toxic. Vorbesc, firește, despre actorii Facebook, despre cei activi, nesățioși să posteze, să se agațe de comentarii și să colporteze (în Facebook se zice „să șeruiască”). În timp, am spus ici-colo, unuia sau altuia, că nu am cont de Facebook. Ei bine, nu puțini dintre amicii care au cont pe Facebook, ba chiar au acolo o viață secundă (sau poate chiar viața principală), s-au simțit imediat datori să mă țină la curent cu ce se mai întîmplă în micul lor salon din marele ospiciu. Ca și cum e de neconceput să nu știu ce mai e pe Facebook, o grămadă de oameni au grijă de mine, nu cumva să rămîn „neinformat”.  Astfel, primesc zilnic, pe WhatsApp, capturi ale unor postări de pe Facebook, care mă privesc mai mult sau mai puțin. În proporție covîrșitoare, de nu cumva integral, ceea ce-mi transmit ei sînt înjurături și sudălmi.  

Pe cît pot, gestionez radical situația, spunîndu-le solilor din lumea Facebook să nu mă mai caute, că nu vreau să le primesc veștile și nu am nevoie de ele. Dacă voiam să știu cine pe cine înjură pe Facebook rămîneam pe Facebook. Dacă voiam să știu ce mai zic deștepții proștilor rămîneam pe Facebook. Dacă voiam să știu ce mai crede poporul care are timp să se cațere pe postări și să scrie (mult) fără să citească (nimic) rămîneam pe Facebook. Dacă voiam să aud ce cred despre cineva unii care nu-l cunosc deloc aș fi rămas pe Facebook. Cum, însă, nu vreau să știu ce zic deștepții proștilor și nici părerile pe larg și puternic susținute ale unora despre ceea ce ei nu citesc niciodată și nu cunosc deloc, nu sînt pe Facebook. Dar la soluția radicală a respingerii cu admonestare am ajuns mai tîrziu.

Chiar de la începutul „fluxului informativ” care s-a revărsat asupra mea deîndată ce-am părăsit Facebook, am mai observat că nici una dintre solii nu-mi aduce vești bune. Nimeni nu-mi aducea din Facebook felicitări, gînduri bune, remarci inteligente, pilde de umor sănătos, mesaje optimiste, de încurajare și solidaritate, deși sînt absolut sigur că existau și dintre acestea, din belșug. Întrebarea mea nu este de ce oamenii, dacă tot extrag vorbe din oala cu smoală fierbînd numită Facebook, le extrag anume pe cele rele. Asta pot lesne înțelege. Întrebarea mea este cum e bine să primești aceste eșantioane de mizerie și ură pe care, bag de seamă, unii prieteni nu se pot abține să ți le aducă în față sub cuvînt să trebuie să știi ce se spune despre tine. Dar nu tot, ci doar cele rele.

Marc Antoniu are dreptate: veștile rele trebuie spuse numai în măsura în care sînt adevărate. Colportajul este lăudabil doar în măsura în care „marfa” ce se răspîndește este, cît de cît, validă. Dar Marc Antoniu nu mai are dreptate cînd sugerează că între aducătorul de veste și natura veștii nu trebuie presupusă vreo legătură. Într-adevăr, răul dintr-o veste rea îl infectează pe purtătorul ei. Cînd același emisar aduce, una după alta, numai vești rele, trebuie să înțelegi că e o legătură între vești și vestitor. Că vestitorul e contaminat. Că vestitorul este, de fapt, un răspîndac. Transmiterea veștilor rele naște în răspîndac un fel de voluptate, un fel de plăcere perversă pe care răspîndacul poate că nici nu o conștientizează dacă chiar îi e prieten destinatarului.

Cred că o normă minimă a decenței – nu mai zic de delicatețe; delicatețea este de mult evacuată din relațiile interumane – spune că nu e chiar necesar să transporți către țintă flegmele care nu au avut suficient suflu ca să o atingă. Cred că trebuie să ne purtăm cu veștile rele ca un manipulant de material radioactiv. Cînd dăm de așa ceva, ne grăbim să-l aruncăm în brațele altuia, eventual ale unui prieten?  

Cum procedez eu? Dau, foarte adesea, de porcării care vizează pe un cunoscut sau chiar pe un prieten. De principiu, nu i le spun. Dacă vestea, chiar rea, este adevărată și îmi dau seama că e o bună șansă ca prietenul să nu o știe deja, i-o spun cu maximum de menajament de care sînt în stare. Dacă vestea nu e adevărată sau, adevărată fiind, este mai degrabă probabil ca prietenul meu să o știe deja, nu îi spun nimic. În ceea ce privește opiniile personale pe care unul sau altul le aruncă în public despre un prieten, mă gîndesc dacă concordă cu părerea mea. Cum eu nu-mi fac părerea despre cineva după ce se spune în lumea Facebook, primesc cu multă reticență părerile altora despre prietenii mei. Mai ales părerile unor necunoscuți despre cei pe care eu îi cunosc trec pe lîngă mintea mea, vorba ploieștenilor, ca acceleratul prin gara Periș. În nici un caz și sub nici o formă nu duc părerile proaste, mai ales dacă sînt exprimate vitriolant, de la unii (cunoscuți sau nu) către alții (în genere, prieteni, că doar cu prietenii obișnuiesc să stau de vorbă). Pe scurt, cînd întîlnesc o mizerie despre un cunoscut, prima mea grijă este să nu fiu răspîndac. Apoi, mă întreb: oare, dacă amicul meu nu știe despre această porcărie, are o problemă? Dacă răspunsul este „nu, n-are nici o problemă, poate foarte bine trăi liniștit fără să aibă habar că cineva, vreodată, i-a făcut această mizerie”, atunci nu o duc mai departe. Iar dacă îmi dau seama că, aflînd mizeria ce i se face, chiar ar fi îndurerat, cu atît mai mult mă voi feri să i-o spun vreodată.

Dar cei mai mulți nu sînt ca mine. Sînt mai buni decît mine, sînt dedicați liberei și neîngrăditei circulații a opiniilor și știrilor, sînt oameni de bine, care țin neapărat ca prietenii lor să știe neîntîrziat cine și cum îi înjură în fiecare colț al universului virtual. Tot mai mulți răspîndaci, tot mai puțini vestitori – cam ăsta e trend-ul.