Cînd civismul ucide

Se spune despre cuțit că este moralmente neutru. Cuțitul poate să facă bine în mîna unui chirurg sau rău în mîna unui criminal. Ca să fie un instrument al binelui sau al răului, cuțitul depinde de mîna, intenția și priceperea celui care-l mînuiește. La fel e și cu civismul. Nu este bun în sine, cum unii încercă să spună. Moralmente, civismul e neutru. Depinde de mîna, intenția și priceperea celui care-l mînuiește. În articolul care urmează, mă refer strict la acele mișcări civice care practică activismul ecologic agresiv. În măsura în care și aceasta este o formă de civism, o discut ca atare. O asemănare a altor forme de civism sau a altor experiențe ale activismului civic cu ceea ce voi descrie mai jos este pur întîmplătoare și nu a fost cunoscută de mine la momentul scrierii acestor rînduri.

O amintire

Acum vreo douăzeci de ani, străzile Bucureștilor, dar și ale altor mari orașe din România, erau cucerite de haite de cîini vagabonzi. Înnebuniți de intensitățile urbane, hăituiți și înfometați, cîinii aceia străbăteau străzile nestingheriți, printre picioarele trecătorilor și printre mașini. Deveniseră parte integrantă a orașelor, se inseraseră, aproape, în țesutul social urban. Filmul Filantropica (2002), o frescă realistă a acelor vremuri, se deschidea cu un citat revelator: „A fost odată un oraş în care locuitorii se împărţeau în prinţi şi cerşetori. Între aceste două lumi nu existau decît cîinii vagabonzi. Ei formau clasa de mijloc”. Și „clasa de mijloc” se înmulțea exponențial; spectacolul cîinilor copulînd la vremea rutului era generalizat. Bucureștenii, de pildă, se obișnuiseră deja cu ample scene nupțiale canine derulate liber pe pajiștea din fața Teatrului Național sau în rondul din Piața Națiunilor Unite sau în parcul Operei.

Pe timp de zi, străzile, piețele, parcurile, spațiile dintre blocuri, parcările erau împărțite între oameni și cîini într-un fel de tensionată acceptare mutuală. Cînd seara cădea, arii întregi ale Bucureștilor deveneau inaccesibile oamenilor – cîinii stăpîneau orașul. Oamenii umblau seara prin orașul lor cu grijă să nu fie atacați de haitele care, pe înserat, deveneau și mai agresive. Uneori, se grupau cîte trei-patru ca să treacă o zonă reputată ca fiind dominată de o haită. Cînd soția vecinului meu revenea spre miezul nopții de la serviciul ei, căci lucra în schimburi, soțul ei mergea pînă în stația de autobuz cu un băț în mînă să o aducă, în siguranță, acasă. La televizor și la radio se predau lecții despre cum să ne apărăm dacă ne atacă haita. Ideea era să distingi între cîinii agresivi care e șeful haitei și să stabilești o oarecare relație cu el. Eram avertizați cum să ne purtăm cu o cățea cu pui, iar în perioadele de agitațiune hormonală canină ni se spunea să fim mai atenți pe stradă, că sînt irascibili și îi putem stîrni cu trecerea noastră pe trotuare. Rîdeți acum? Da, e de rîs, dar așa trăiam.

Numărul oamenilor mușcați de cîinii vagabonzi în acei ani este necunoscut, la fel și numărul atacurilor acestora. Nimeni nu mai raporta așa ceva, nimeni nu mai ținea socoteala pentru că ajunseserăm să credem că așa e normal să trăim, iar mușcătura de cîine vagabond încasată în plin oraș nu mai era deloc ceva neobișnuit. Se trata cu binecunoscuta zicală „un cîine a mușcat un om nu e o știre, un om a mușcat un cîine e o știre”. Situația era cu totul anormală, firește. În nici un oraș cît de cît civilizat din lume, animalele nu umblă libere pe străzi. La noi, totuși, discursul public dominant spunea că e normal să fie așa. Cum de o aberație ajunsese să fie public susținută drept normalitate? O întreagă mișcare civică ajunsese să aibă o uimitoare putere, desfășurîndu-se cu o energie isterică în apărarea aberației: cîinii trebuie să rămînă pe stradă, oamenii să facă bine să se ferească de ei!

Undeva, în adînc, un bun-simț fundamental exista și primarii cereau legislația necesară ca să poată scoate cîinii de pe străzi. E incredibil că legile opreau edilii să ia cîinii de pe străzi, dar așa era. Legislația în vigoare în acel moment spunea că Primăria trebuie să sterilizeze cîinii vagabonzi și să-i lase mai departe liberi, pe străzi. O nebunie, așa-i? Vorba cuiva: problema nu era că acei cîini ne violează, ci că acei cîini ne mușcă. Dar asta e o vorbă care vine din bunul-simț al omului de rînd. Numai că bunul-simț al omului de rînd nu guverna cetatea, ci sloganul cu putere de lege împins de un civism frenetic. Sterilizarea și lăsarea cîinilor pe stradă nu avea cum să rezolve adevărata problemă care era aceea a siguranței omului pe străzile orașului său. Cît despre comedia sterilizării, ce să mai zicem? Costa enorm și nu rezolva nimic. Cît timp s-a practicat, numărul cîinilor vagabonzi a crescut. Dar asta spunea legea, ba chiar ni se zicea că asta spune Europa și așa mergeam înainte. Vă veți întreba, cred, cum de a trecut o asemenea lege idioată și cît de proști puteam fi să credem că Europa nu permite primarului român să ia cîinii fără stăpîn de pe stradă, cînd exact asta fac toți primarii europeni. Da, așa eram. N-am o explicație, alta decît că atunci, ca și acum, aveam o clasă politică ușor de înfricoșat de un grupuscul pitiatic, determinat, pus pe scandal.

Se apropiau, totuși, niște alegeri locale și primarii începuseră să preseze, discret, partidele lor: „Dați-ne legea, să rezolvăm odată problema asta”. În fond, oamenii voiau soluția normală, aplicată în absolut toate țările civilizate: cîinii fără stăpîn să fie luați de pe străzi, să fie duși în adăposturi, de unde îi pot adopta cei care se califică legal să adopte animale și, dacă nu-i adoptă nimeni, după un anumit interval de timp, să fie eutanasiați. Perspectiva eutanasierii cîinilor vagabonzi neadoptați era strigătoare la cer pentru civici deși, bănuiesc, pentru cei mai mulți dintre ei varianta eutanasiei în privința altor specii, inclusiv a propriei lor specii, apare ca o idee progresistă, care contribuie la creșterea calității vieții. Dar nu despre disonanțele civismului vreau eu să vorbesc aici, ci despre altceva.

După multe bîlbe de culise, în sfîrșit, s-a propus un proiect de lege care permitea primarilor să ia cîinii de pe străzi. Cînd acest proiect a devenit public, a început un asediu asupra Parlamentului cum nu s-a mai văzut. Adresele de e-mail ale tuturor parlamentarilor au fost bombardate zilnic cu zeci de mii de mail-uri (nu exagerez!) venite de la o anumită mare asociație de protecție a animalelor din Germania pînă cînd s-au blocat. Intenția nu era să ți se transmită ceva, ci să fii înfricoșat de puterea isteriei lor de a-ți perturba viața. În zilele premergătoare votului, manifestații agresive, pichetări, amenințări, jigniri – „Asasinilor!”, „Aveți sînge pe mîini!” etc. O bună parte a presei îi ataca pe susținătorii proiectului pe motive care mergeau de la „lipsa de suflet” la presupuse interese financiare ascunse. În ziua votului, Opoziția de atunci a organizat ocuparea balcoanelor Parlamentului de către civici. Logica funcționării Opoziției românești, uneori, este să submineze orice va vota Puterea chiar dacă, principial și pe din dos, este de acord cu ceea ce votează Puterea. Acesta a fost un asemenea caz. Pe culoare, fiecare parlamentar era abordat intimidant de echipe ale civicilor, iar în sală era vacarm, bannere cu chipuri de cîini însîngerați erau atîrnate de balcoane, „Asasinilor!” etc. În final, parlamentarii au cedat. Legea nu a mai fost votată. Toate acestea se petreceau, dacă bine îmi amintesc, la finalul anului 2011 sau începutul anului 2012.

În 2013, într-un parc bucureștean, doi frați, unul de 4 ani și altul de 6 ani, au fost atacați de cîini vagabonzi, pripășiți vag la un depozit din apropiere, în timp ce se jucau. Copilul de 4 ani a murit sfîșiat de colții cîinilor, iar cel de 6 ani a ajuns la spital cu răni grave. Corpul copilului de 4 ani a fost tras de cîini într-un șanț și găsit acolo după ceva căutări. Acest caz a stîrnit un val enorm de indignare. Civicii au încercat să replice: ba că bunica celor doi copii e de vină că nu i-a supravegheat bine, ba că gardurile erau de vină că nu erau strașnice, ba că vegetația era de vină, că iarba era cam înaltă, ba că ce căutau copiii acolo – dar chipul acelui copilaș ucis de cîini, un copil de frumusețe și de o bucurie de neuitat, arătat țării spre a ilustra povestea, nu a putut să fie învins de aceste aberații. Fundamental este că o haită de cîini vagabonzi nu are ce căuta într-un parc. Pe trupul sfîșiat al acelui copil s-a impus normalitatea în România. Imediat a apărut legislația necesară, primarii și-au făcut treaba uimitor de repede și, iată, de zece ani, problema cîinilor vagabonzi s-a cam rezolvat. Și ne-am liniștit. Ba chiar am și uitat că am avut vreodată această problemă. A trebuit să moară un copil ca să avem curajul să spunem acelor civici scandalagii că n-au dreptate și să facem ce trebuie făcut chiar dacă ei țipă. Dacă legea aceea ar fi fost votată în Parlament la vremea ei, cel mai probabil acel copil ar fi fost astăzi un tînăr de 15 ani. Credeți că există vreun parlamentar din acea legislatură care regretă acum că atunci un întreg corp legiuitor a cedat scandalului stîrnit de niște civici? Nu că ar mai putea schimba ceva, dar știu că există cel puțin unul...

O problemă care rămîne

Mi-au revenit în minte aceste lucruri acum cîteva zile, cînd am auzit că o fată de 19 ani a fost ucisă de un urs pe o potecă montană. Salvatorii nu au putut să se apropie de trupul ei pentru că ursul era agresiv cu ei, așa că l-au împușcat. După acest incident, cel care a împușcat ursul a dat declarații pînă noaptea tîrziu pentru că, din birou, miliția deschisese un dosar penal de braconaj. Se înmulțesc cazurile în care interacțiunea urșilor cu oamenii devine periculoasă și are un deznodămînt sîngeros. Toți știm de ce. Urșii se înmulțesc și oamenii își extind habitatul. Avem o legislație stîrnită de isteria unor civici, exact ca în cazul cîinilor vagabonzi. Nimeni nu i se opune, pentru că nimeni n-are chef de scandal cu scandalagii de profesie. Totul merge așa, pînă moare un om. Un tînăr sau o tînără, al cărui/cărei chip îl vedem în toată prospețimea vitală a unei vîrste fragede. Și abia atunci ne decidem să fim înțelepți și să nu ascultăm de cei cu gura mare, ci de bunul nostru simț.

Cît despre contactul nostru cu sălbăticiunile, de fapt, avem două variante logice: fie ne retragem habitatul, nu mai construim locuințe și infrastructură și nu mai exploatăm pădurile, fie gestionăm noi înmulțirea urșilor, despre care știm că nu au prădători naturali. Mai exact, îi vînăm. Veți spune, bănuiesc, că soluția înțeleaptă presupune o anumit echilibru între ambele direcții. De acord. Problema este că, dacă le spui civicilor că înmulțirea ursului trebuie gestionată și că sînt prea mulți, ei înțeleg că se dă drumul la masacru, căci gîndirea lor este întotdeauna exagerată. Dacă le spui dezvoltatorilor că dezvoltarea habitatelor umane trebuie mai atent dimensionată, vor înțelege că te opui creșterii economice, apariției unor noi locuri de muncă și unui plus de calitate a locuirii.

Problema  raportului dintre omul civilizat și animalul sălbatic se va pune mereu și, bănuiesc, din ce în ce mai des în viitor. Se întîlnesc, de fapt, două ființe mai degrabă iraționale în concurență pentru resurse. Diferența majoră este că animalul irațional este inocent, în vreme ce omul irațional este vinovat. Fie că exagerează tăind pădurile, eliminînd anumite specii, distrugînd echilibre ecologice, fie că nu face nimic gîndindu-se că prezervă sfînta natură pe care o lasă să vină peste el – e vinovat. Omul, așadar, are de rezolvat o problemă de conștiință și nu una de ecologie: care este formula ca să nu cadă în nici una dintre cele două vinovății? Nu o știu, dar știu sigur că această formulă nu e de găsit niciodată în mișcările civice și nici în board-urile companiilor de dezvoltare imobiliară. Atunci unde?

De unde ar trebui să vină soluția

Despre corporații am înțeles, deja, esențialul: profitul în buzunarul acționarilor este tot ce contează pentru ele. La fel, trebuie să înțelegem ceva esențial despre mișcările civice: în măsura în care exprimă o îngrijorare reală, acestea propun soluții radicale și neînțelepte. Pe de altă parte, orice dezvoltare umană sănătoasă se va face în mijlocul tensiunii dintre două direcții: pe de o parte, civicii care vor să nu se atingă nimeni de mediul natural în numele echilibrului ecologic, pe de altă parte dezvoltatorii, care vor să fie lăsați să facă ce vor ei în numele creșterii economice. Ambii vectori sînt utili numai în măsura în care există un decident care îi ascultă, dar nu-l urmează pe nici unul, ci decide calea corectă. Calea corectă nu este calea de mijloc pentru că este foarte posibil ca, în fiecare situație concretă, corect să fie mai degrabă ce zice o parte decît cealaltă. Corectitudinea în asemenea situații este, întotdeauna, o chestiune de dozaj între soluțiile extreme; un dozaj, repet, care rareori este 50/50. Treabă complicată. Din păcate, singura autoritate care poate decide care e calea corectă este cea politico-administrativă. Dar și ea e atît de fragilă, de coruptă și de incompetentă, încît să-i ceri să mai fie și înțeleaptă e ca și cum cineva mi-ar cere mie să fiu fluent în japoneză de mîine. Așadar, ce-i de făcut?

Nu știu, dar măcar să nu uităm lecțiile primite: nu doar cinismul corporațiilor poate ucide, ci și isteria civicilor.