Doamne-ajută! E o prefăcută!

…pentru că acum, dacă gunoiul linșajului mediatic al doctorițelor criminale este vîrît, discret, sub preș, iar convenția PSD-ului s-a încheiat și ea fără surprize, ne putem ocupa puțin și de Convenția Națională  a democraților americani (DNC). Imediat după ce Joe Biden a avut mult așteptatul moment „Dragă Stolo“, în varianta transatlantică „a switcheroo”, un conservator never-trumpist („niciodată cu Trump”) a scris ceva de genul: „Nu mi-a mai rămas decît să mă rog Domnului ca Harris să se dovedească o prefăcută (a fraud)! Iar procuroarea intransigentă care în California trimitea infractorii la pușcărie indiferent de rasă sau de alte considerente și care a îmbrățișat, ca vicepreședintă, toate ideile progresiste, oricît de radicale, să se mai dea peste cap încă o dată și să se lepede de pozițiile luate pe tema identităților fluide, a dreptului copiilor la schimbarea de sex, a Americii fondate pe principiile sclaviei și ale colonialismului albilor haini ș.a.m.d.“.

După un moment de ezitare la alegerea ca potențial vicepreședinte a lui Tim Walz, guvernatorul din Minnesota, cu o reputație progresistă asemănătoare, a venit Convenția Națională de săptămîna trecută, cînd Kamala Harris a acceptat formal nominalizarea. Dintr-o dată, cerurile moderaților americani s-au deschis, iar dumnezeul lor pare a le fi ascultat ruga. Atît Kamala Harris, cît și Tim Walz au mai făcut o răsucire și s-au retransformat în centriști! Nici unul dintre cei doi n-a mai atins nici măcar prin aluzii problema operațiilor de schimbare de gen la minori, accentul a căzut pe patriotismul american, nici pomeneală de vreo Americă fondată de către niște albi sclavagiști și patriarhali, dimpotrivă! În ceea ce ne privește direct, sprijinul „pînă la capăt“ pentru Ucraina a fost afirmat fără ezitare și fără nuanțe. (În treacăt fie spus, cred că un rol în această schimbare de paradigmă l-a avut și fostul președinte Obama, cu discursul său programat, inteligent, cu două zile înainte de cel al Kamalei. Imediat după el, orice vorbitor ar fi pălit ca impact.)

Vorba lui Jon Stewart, DNC a avut de toate pentru toți – de la lideri de sindicat la CEO faimoși, și de la Bernie Sanders, care a înfierat lăcomia miliardarilor, la miliardarul J.B. Pritzker, guvernatorul de Illinois, care a vorbit imediat după Sanders. Ambii vorbitori au fost aplaudați cu același entuziasm. Surprinzătoarea absență – și asurzitoarea tăcere – a fost cea a taberei anti-israeliene și pro-palestiniene, „from the river to the sea”. Afară, se anunțau proteste la fel de sîngeroase precum cele din 1968 care i-au costat pe democrați președinția. S-au dovedit un fîs pentru care a fost mobilizată inutil de multă poliție. Înăuntru, cu excepția Alexandriei Ocasio-Cortez, războiul din Gaza a fost expediat în cîteva generalități unanim acceptate, gen „protejarea populației civile“ sau „găsirea unei soluții pașnice pentru încetarea focului“. Nici un steag palestinian nu a fluturat la Convenție. În schimb, familiile unor ostatici americano-israelieni, invitate să vorbească, au emoționat publicul și-au fost îndelung aplaudate. Ca și la Convenția republicanilor (RNC).

Bate șaua ca să priceapă iapa. În ciuda zgomotului din mass- și social media, majoritatea americanilor se situează, de fapt, la centru. Majoritățile polariza(n)te se dovedesc a fi, vorba lui John Stuart Mill, doar minoritățile cele mai gălăgioase. În aceste condiții începi să te-ntrebi dacă un politician prefăcut nu e de preferat unui Savonarola, intransigentul călugăr dominican din Florența renascentistă, care-a sfîrșit spînzurat și ars, victimă deopotrivă a răzbunării papale cît și a mulțimii de foști adulatori, dezamăgiți că a eșuat, omenește, la proba trecerii prin foc. În definitiv, de ce poate fi acuzată Kamala Harris în afara faptului că ia forma vasului (publicului) în care e turnată, pentru a cîștiga competițiile electorale? 

Cînd a fost procuroare, publicul și-a dorit-o necruțătoare cu infracționalitatea mică sau mare, cu atît mai mult cu cît lucrurile scăpaseră de sub control după uciderea lui George Floyd. Ce și-a dorit, asta a avut. În schimb, după șederea (scurtă) în Senat, politiciana Harris a fost văzută ca o întruchipare a cauzelor minorităților de toate felurile, de unde și îmbrățișarea cauzelor progresiste și, pe alocuri, chiar radicale. A ieșit însă din cursa pentru prezidențiale destul de rapid, așa că acum n-a mai repetat aceeași greșeală și și-a schimbat din nou discursul. Să fie primit(ă)! În definitiv, și Churchill a schimbat partidul și nu doar o dată, cînd i-a părăsit pe conservatori în 1904, dar și în 1925, cînd i-a abandonat pe liberali și s-a întors la conservatori, unde-a rămas încă patruzeci de ani.

Stai și te-ntrebi: într-o lume în schimbare, cu un electorat tot mai nesigur de propria identitate, unde se termină „prefăcutul“ și de unde începe „oportunismul“, adicătelea arta de a profita de noile oportunități aduse de schimbare? Iar, înainte de ne grăbi să ridicăm primii piatra, n-ar fi mai bine să ne-amintim și de oportunismul nostru, ca alegători? Problema constanței în politică e una veche. După Primul Război Mondial, Max Weber a ținut un discurs faimos în fața studenților berlinezi, intitulat „Politicul ca vocație“, în care făcea distincția între etica convingerilor de nezdruncinat și etica responsabilității, ce presupune asumarea răspunderii pentru toate consecințele negative, anticipate sau nu, ale unei decizii politice. Inflexibilitatea în politică, gen „fiat justitia, pereat mundus“, zicea el, e tipică ideologiilor radicale. În acel context, Weber îl cînta admirativ pe Machiavelli, care-a afirmat fără ocolișuri că politicianul bun (Prințul) trebuie să învețe cînd să fie bun și cînd nu, altminteri se distruge și pe sine, și pe cei de care ar trebui să se îngrijească. Pe românește, moralitatea de-acasă nu se potrivește cu cea din tîrg.

După ce s-a întors în rîndurile conservatorilor, Churchill a ținut neapărat să scrie în 1927 un eseu intitulat „Despre constanța în politică“ în care și-a explicat motivele: „Singura modalitate pentru ca un om să rămînă constant în mijlocul unor circumstanțe schimbătoare este să se schimbe odată cu ele, păstrîndu-și, însă, același scop“. În condițiile în care atît competițiile electorale din Statele Unite, cît și cele din România par a ne pune anul acesta în situația de-a face alegeri dificile, dacă nu de-a dreptul imposibile, acestea sînt sfaturi demne de luat în serios.

Nu nehotărîții mă îngrijorează, ci aceia care votează necondiționat cu un partid sau altul, în ciuda oricărei schisme între vorbe și realitate. Știți la cine mă refer.

 Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).