„Dovediți“ criminali la tribunalul poporului media

…nu știu ce știre va domina mass-media cînd veți citi aceste rînduri, dar sînt convins că nu va mai fi cea de acum – „Doctorițele criminale de la Sf. Pantelimon“! Iar asta în ciuda titlurilor de senzație care au împînzit toate canalele mass-media, de natură să-ți stîrnească dorința de-a pune mîna pe-o furcă și de-a o înfige în medici. Spicuiesc: „Ororile de la Terapie Intensivă!“; „Injectomatul, arma crimei!“; „Doctorița era poreclită Doamna cu coasa!“; „A recunoscut că se crede Dumnezeu!“; „Terapie mortală!“. Furie și groază! Realitatea? Nu mai contează. Două doctorițe de la ATI au redus doza de noradrenalină la vreo șaptesprezece pacienți aflați în stare terminală. Sau, poate, doar unul. Zice-se. Mai exact, așa susțin asistentele, iar acum și procurorii, care scriu: „O asistentă a declarat: «M-a întrebat din priviri dacă n-a murit încă. I-am răspuns din priviri că încă nu».“ Un referat bazat pe porecle sau pe întrebări și răspunsuri „din priviri“! Știre? Aș! Nu „dă“ bine, nu se potrivește cu „narativul“ promovat cu nesimțire de către uluitoarea majoritate a jurnaliștilor.

Faptul că absolut toți specialiștii de ATI care nu discută cazul, ci protocolul medical – de la Societatea de Anestezie și Terapie Intensivă la vicepreședintele Asociației Medicilor ATI din România, Dorel Săndesc – au declarat că atît creșterea noradrenalinei la doze-mamut, cît și scăderea ei după un scurt timp sînt prevăzute în protocol, în caz contrar intervenind necroza membrelor și decesul, nu mai contează. Că au declarat „în nici un caz nu poate fi vorba de crimă/omor cu premeditare“, că, vorba bancului cu Radio Erevan, a fost bicicletă, nu Volga, și i s-a luat, nu i s-a dat, nu mai contează. A fost, cînd a fost, un „fapt divers“, menționat printre multe altele. Ce știu specialiștii? Important e ce știe mass-media, ce zic asistentele, „malsprasisul“ lui Ciolacu și toți băgătorii de seamă care se pricep atît la Terapie Intensivă, cît și la fizică cuantică. Singurii „specialiști“, de la INML, cei despre care Colegiul Medicilor spune că nu au cunoștințele să se pronunțe, care „apreciază că scăderea dozei nu era indicată”, își dovedesc competența cînd recunosc că au aflat la ce se folosește noradrenalina din declarația șefului secției ATI! Noaptea minții. Spicuiesc din nou. 

În stenograma conversației dintre iubitul uneia dintre doctorițele acuzate, iubitul susținea că bolnavilor în stare terminală n-ar trebui să li se prelungească suferința – o chestiune etică și deontologică serios discutată. Doctorița răspunde: „Nu sînt eu Dumnezeu să decid”. Concluzia? Știrea? „Se juca de-a Dumnezeu!“ Doctorița, nu iubitul! Acasă la o acuzată (și condamnată) a fost găsită o listă cu numele pacienților, iar în dreptul decedaților scria „De șters de pe telefon!“. Ce dovedește asta? Un om normal s-ar gîndi s-o laude că avea datele de contact ale pacienților în telefon și voia să îi șteargă pe cei care, evident, nu mai aveau nevoie de consultații. Conform procurorilor, însă, dovedește „intenția de a-și șterge urmele“! Adicătelea am o listă în față, vreau să șterg niște nume, de frica procurorilor, dar n-o fac, ci scriu alături, să nu uit că vreau. Încă una și mă duc, vorba unei reclame: una dintre acuzate se scuză la telefon că nu-și mai amintește ziua exactă în care procurorii i-au spus că va trebui să semneze citația de aducere la audieri, că are „creierul într-o menghină“. Perfect normal pentru un om acuzat din senin de „omor cu intenție“. Aș! Știrea? „Avea creierul prins într-o menghină!” Mulți îl au, cu siguranță. După cum conchide și specialistul Dorel Săndesc: într-o societate pretins civilizată, „niște doctorițe presupuse nevinovate pînă la dovedirea contrariului sînt expuse în cătușe, judecate și executate, măcelărite cu fervoare în mass-media!“.

Să fiu cît se poate de limpede: nu susțin că doctorițele acuzate nu ar putea fi vinovate, conform legislației în vigoare sau altfel. Poate că sînt. Pur și simplu nu știu, deși, ca unul care a terminat și Medicina și-a lucrat vreo zece ani și ca ziarist, știu din interior cum funcționează ambele medii profesionale, cu bunele și relele lor. Asta ar fi însă o discuție prea serioasă pentru a fi purtată aici. Ceea ce știu însă și mă înspăimîntă este un fenomen mult mai amplu, în care, din nefericire, cazul Sf. Pantelimon, reprezintă doar un fulg de nea dintr-o avalanșă de zăpadă, începută cu mult timp în urmă: judecata majorității „bate“ orice competență profesională! Fenomenul, precum „revoluția democratică“ a lui Tocqueville, a început de mult, cu judecarea lui Socrate, a continuat cu Inchiziția, Revoluția Franceză, tribunalele poporului de pe vremea comunismului, dar s-a accelerat cu adevărat abia în vremurile noastre. După ce l-au omorît pe Socrate, atenienii l-au omorît pe unul dintre acuzatori și i-au trimis pe ceilalți doi în exil, pentru că cineva trebuia să plătească judecata strîmbă. După ce l-a ars pe rug pe Giordano Bruno sau l-a obligat pe Galileo Galilei să susțină că a greșit cînd a zis că Pămîntul se învîrte în jurul Soarelui, Biserica Catolică și-a cerut eventual iertare. Revoluția Franceză a fost criticată încă de atunci de nume precum Edmund Burke. Comuniștii au pierdut și ei la judecata istoriei. Fenomenul, însă, ia amploare.

Uitați-vă în jur. Elitele s-au transformat, din modele de invidiat, în dușmanii poporului media. Mass-media ne repetă că „părerea voastră contează“ și ne cere să ne-o dăm despre orice, de la mersul războaielor la politicile Băncii Naționale, la Eurovision calitatea muzicii e judecată de către majoritate, elevii trebuie considerați egalii profesorilor, examenele și notele încep să devină desuete, intrările la doctorate de fizică se fac pe baza eseurilor aplicanților (nu e glumă!), pacienții le spun medicilor ce tratament vor pe baza informațiilor de pe Internet, asistentele știu mai bine decît medicii ce doze de noradrenalină trebuiau injectate, și aș putea continua așa mult și bine, dar nu mai am nici timp, nici spațiu, nici nervi de oțel.

Mai țineți minte cîntecelul din copilărie cu „Un elefant se legăna pe o pînză de păianjen și, pentru că nu se rupea, a mai chemat un elefant… Doi elefanți se legănau…“ ș.a.m.d.? Dar și acolo, învățam încă de mici că nici o pînză de păianjen nu rezistă la zece elefanți și se rupe. Cît credeți că mai suportă biata asta de civilizație, subțire ca o pînză de păianjen? Deja se leagănă pe ea nouă elefanți.