Hai să ne dăm peste mînă, cei cu inima română!

…pentru că avem o curioasă metodă de-a ne privi în oglindă, atît ca persoane, cît și ca popor. Cînd mergi la vreun parc de distracții, una dintre cele favorite pentru „copiii“ de toate vîrstele sînt oglinzile deformante. Unele te arată ca pe-o pălugă deșirată de doi-trei metri, altele ca un suferind de nanism hipofizar, unele te îngrașă ca pe un balon, altele te arată concav ș.a.m.d. Un fel de Alice în Țara Minunilor, fără nevoia de a bea vreo licoare fermecată. Doar de a te muta de la o oglindă la alta.  Mai sînt și acele labirinturi din oglinzi – de obicei apar în filmele de acțiune în care un personaj încearcă să-și deruteze adversarul care vrea să îl împuște – unde imaginea îți e reflectată de atîtea ori încît începi să te întrebi singur care ești „tu“, mai ales după ce te-ai ciocnit de tine însuți încurcînd ieșirea din labirint cu încă o oglindă. Nici măcar nu e nevoie de Minotaur. Ești deopotrivă și Minotaur, și Tezeu. 

Ei bine, tare mi-e teamă că toate aceste distracții, inocente într-un parc, sînt pe cale de dispariție, devenind la fel de inutile precum diligențele, iar asta nu neapărat din vina Inteligenței Artificiale, ci a noastră înșine. Noi nu mai avem nevoie de oglinzi care să ne distorsioneze. Ne sînt de-ajuns ochii. Ne este de-ajuns imaginea noastră reflectată în cea virtuală. Și de-abia acum ceea ce era un amuzament nevinovat se transformă într-o realitate deformată pe care o luăm în serios. Ca indivizi, ne „vedem“ fie ca milostivi, corecți pînă-n măduva oaselor și „proști de buni“, fie din contra – „de rîsul curcilor“, victimele neputincioase ale unui sistem corupt, ale genelor, părinților, locului în care ne-am născut, șefilor nedrepți ș.a.m.d. Sau pur și simplu ghinioniști – n-am fost, ca alții, prezenți cînd și unde se-mpărțea norocul. Fie una, fie alta, niciodată nici concomitent, nici cu nuanțe. 

Așa și ca popor – pînă la un punct. Pendulăm și aici între două extreme. Între „sîntem neam de piatră cînd e vorba despre vatră”, „noi sîntem aici pe veci stăpîni“, pe de-o parte, iar pe de alta, „munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă“, sîntem victimele istorice ale marilor puteri, ale conspirațiilor, ba chiar „ce țară frumoasă avem, păcat că e locuită“. Niciodată cu nuanțe, dar de multe ori concomitent. Spuneți drept: nu vi s-a întîmplat niciodată ca, pe parcursul vreunei conversații, să vă surprindeți singur sau/și interlocutorii susținînd ambele caracterizări ale poporului român? Explicația, înclin să cred, constă într-o confuzie: nu (mai) realizăm că modul în care folosim „hai să dăm mînă cu mînă“ de multe ori înseamnă, în fapt, „hai să ne dăm unul altuia peste mînă“. Confundăm idealul cu realul. Socratele lui Platon susținea convingător că nu există oameni răi. Există doar oameni ignoranți. Needucați cum-se-cade, adicătelea. Proști, simplu spus. 

Să luăm mult-discutatul caz al Dianei Șoșoacă, atît la nivel individual, cît și colectiv. Cînd, între două invective urlate, madam Șoșoacă își clamează credința fluturînd icoane pe culoarele Parlamentului național sau european, chipurile pentru a exorciza diavolii prezenți acolo, nu e rea. Poate fi hulitoare de cele sfinte și batjocoritoare a creștinismului, dar nu rea. Doar ignorantă cu privire la ceea ce presupune comportamentul creștin. Needucată cum-se-cade, adicătelea. Și mă opresc aici. Nu creștinismului îi face rău, sieși își face, dar nu pricepe. Cînd se autoproclamă Mama Națiunii și se învelește în tricolor, după modelul simbolului Republicii Franceze, Marianne (nădăjduiesc că se oprește aici și nu se-apucă să se și dezvelească în focul luptelor), nu e rea. E doar o banală profitoare politic și financiar de instituțiile diavolești în care lucrează, dar de unde își încasează, cu sfințenie (sic!), salariul. O biată anonimă pînă mai ieri, îmbătată brusc de atîta popularitate. Asta nu e răutate. E doar ignoranța a tot ceea ce înseamnă adevărata valoare și respectul de sine. Marianne e doar o ficțiune simbolică. Diana Șoșoacă e o realitate în carne și oase – și nu numai. Din păcate (sic!), atît pentru ea, cît și pentru admiratorii săi. O ficțiune simbolică poate fi un ideal înălțător. Realitatea nu e niciodată ideală, nici la nivel personal, nici la nivel colectiv.

Așadar, membrii partidului SOS nu pot intra decît în două categorii. Prima, a celor care se încăpățînează să pretindă că nu văd nici o discrepanță între ideala madam Șoșoacă și realitatea „întrupată“ Șoșoacă. Pentru această categorie, Diana Șoșoacă nu e un ideal, ci un idol din chip cioplit căruia i se închină, pentru că e reconfortant(ă). Îi ajută să se idealizeze pe ei înșiși. Cea de-a doua categorie reflectă cea de-a doua față a sindromului Șoșoacă – ăștia sînt cei care doar se prefac că o cred, dar în fapt încearcă și ei, la o scară mai mică, să profite cum o face lidera la o scară mai mare. Poate nu un loc în Parlamentul European, ca Luis Lazarus, dar un loc în Senatul României sau în Camera Deputaților, că și astea vin – la nivelul lor – cu recompense materiale frumușele pe termen scurt, dar și lung, la pensie. Sau măcar vreo poziție în administrație. Ei se transformă în cei mai învrăjbiți acuzatori ai liderului dacă nu primesc osul așteptat, după cum și lidera s-a supărat pe fostul său lider, Simion, care i-a devenit ăl mai înverșunat dușman, chiar și înaintea iudeo-masoneriei.

Și mai ignoranți, însă, sînt cei care-și imaginează că profită de pe urma ignoranței lui alde Șoșoacă și sînt adevărații „șmecheri“. Văzînd decizia judecătorilor Curții Constituționale care i-au interzis neconstituțional Dianei Șoșoacă să candideze la președinție, mi-am amintit de recentul caz din România în care doi comeseni au fost provocați să-și dovedească „abilitățile“ furînd din casa unui vecin. Ca să-și documenteze fapta în fața incredulilor, cei doi s-au filmat pe TikTok în direct, spărgînd casa cu pricina, în timp ce unul dintre ei șoptea în cameră: „Vedeți ce șmecher sînt?”. De bună seamă, „șmecherii” erau deja așteptați de polițiști la ieșire. Cam așa și cu judecătorii CCR și „sfătuitorii“ din umbră. „Șmecheri“ cu toții, prinși „la ieșire“.

Înainte, însă, de-a ne amuza pe seama altora, să nu uităm de noi înșine. Dacă plagiatul nu ni se pare un furt revoltător, înseamnă că nu ne pasă de educația celor pe care îi votăm doar pentru a-i înjura mai tîrziu. Adică ne dăm singuri peste mînă. Adică nu ne pasă de educația noastră. Adică sîntem ignoranți. Și mă opresc aici.