Sărbători fericite cu N. Steinhardt

Sărbătorile suspendă curgerea timpului și lărgesc spațiul, lasă răgaz și luminează loc pentru altceva. Urările, chiar dacă par stereotipe, asociază în mod firesc sărbătorile cu fericirea.  Depinde de fiecare cum și cît își deschide sufletul pentru a trăi bucuria sărbătorilor. Lectura este o poartă, nu singura, dar printre cele mai promițătoare, deschisă spre bucurie. N. Steinhardt are multe chei pentru această poartă în Jurnalul fericirii. Creștini și necreștini, toți pot găsi în paginile acestei cărți una sau alta dintre cheile care deschid poarta spre bucuria sărbătorilor. Iată cîteva chei, selectate nu chiar la întîmplare.

În camera 34 din Reduit, la Jilava, N. Steinhardt constată „în toată celula o sete grozavă de poezie. Învățarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută și mai neostoită distracție a vieții de închisoare. Fericiți cei ce știu poezii. Cine știe pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenție, ale lui sînt orele care trec pe nesimțite și în demnitate… și nici nu bănuia Nicolae Semeonovici Leskov ce bine a grăit povățuind: «citește și încearcă să te alegi cu un folos. O să ai parte de o bună distracție în mormînt». Închisoarea fiind și ea un mormînt, sfatul se adeverește excelent: cui îi place să învețe poezii, nu se va plictisi niciodată în pușcărie – și nu va fi singur”.

Deși se străduise să-și asume experiența spirituală a iudaismului ascendenților săi în două cărți scrise în limba franceză, una publicată la București (Essai sur la conception catholique du Judaïsme), și alta la Paris (Illusion et réalités juives), dar după multe semne prin care lumina ortodoxiei i-a marcat biografia, Steinhardt a fost botezat de ieromonahul Mina Dobzeu, în închisoarea Jilava. Autorul Jurnalului fericirii găsește tocmai în vitregia carcerală puterea de a reflecta la sensurile Noului Testament, deseori cu evocarea unor texte din Vechiul Testament (Nicolae Manolescu era convins, cum a scris în Istoria critică a literaturii române, că N. Steinhardt știa Biblia pe dinafară). Sînt reflecții care îl situează printre cei mai profunzi gînditori creștini din a doua jumătate a secolului trecut.

„Că Dumnezeu stă dincolo de noțiunile noastre de bine și rău nu încape îndoială… Nu sîntem în situație de Dumnezeu, ci în situație de om, care de fapt nici nu poate ști nimic. Cine spune că știe, se înșală… Putem ști unele mărunțișuri, unele fleacuri…

Putem doar crede, cînd e vorba de lucruri serioase.

Și credem că [...] singura cale pe care ne putem apropia de absolutul Dumnezeu (Cel ce nu e nici Bun, nici Rău) este calea binelui.

E o credință intuitivă, incertă, relativă, strict empirică, naivă, copilăroasă. Și e singura.

De ce totuși o primim?

Pentru că binele (și numai binele) ne învață a săvîrși Hristos în care credem și care e Mijlocitorul nostru cu absolutul Tată situat dincolo de bine și rău; care, cînd S-a întrupat, a mers numai pe calea binelui. Și pentru încă un motiv: experiența noastră existențială ne dovedește că numai cînd facem binele dobîndim ceea ce răii nu pot avea: liniștea și pacea – bunurile supreme.

(Nu știu că e așa. Cred că e așa și constat – experimental – că așa e.) Dumnezeu nu e bun sau rău, dar aici, în situația noastră relativă… pentru noi care nu putem avea cunoștințe absolute, aici și pentru noi, provizoriu și relativist, singura cale dătătoare de liniște și pace și de acces la Hristos (care pe acest pămînt, cît a stat el, n-a făcut decît binele și ne-a dat de înțeles că pînă una-alta binele singur ne poate duce spre absolut) este a săvîrșirii binelui. Ni se cere și în această privință smerenie; smerenia de a ne da seama că nu sîntem în situația divinității, ci a făpturii. Dumnezeu poate fi dincolo de bine și rău, noi nu.”

„Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate, omul, să poarte pecetea dezordinii, a sîngelui, a trădării și a turbării; dar nu, a fost cum nu se poate mai senină și mai demnă. A lui Hristos, dimpotrivă, poartă – întreagă – pecetea tragediei, dezgustului și ororii. Socrate moare calm, înconjurat de ucenicii fideli și atenți, care îi sorb cuvintele, în vreme ce el – imperturbabil și luminos – soarbe otrava nedureroasă oferită cu multă deferență de către temnicer. Părăsit și trădat de ai săi, Hristos se zvîrcolește pe cruce, chinuit de sete și acoperit de batjocuri. Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, între doi bandiți, pe un maidan. Socrate mulțumește zeilor că scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: «De ce m-ai părăsit?».

Deosebirea e totală între cele două morți și tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreția ei, pare – prin contrast – literară, abstractă, supusă regiei, și mai ales nerealistă. Socrate – cu bună-credință și izbîndind în bună parte – se ridică de la starea de om la cea de zeu. Hristos coboară nestingherit de scîrnăvii pînă la straturile cele mai de jos ale condiției umane.”

„Mîntuitorul, cînd se arată apostolilor după învierea din morți, are trup nestricăcios, trup de slavă. Lui Toma care, atunci, îi cere dovezi tangibile îi arată stigmatele și îl poftește să pună mîna pe ele. Pe trupul de slavă, așadar, se vedeau stigmatele.

Pe de altă parte, știm că Mîntuitorul s-a înălțat la Cer cu acest trup, care purta semnele pironirii pe cruce – ducînd prin urmare de-a pururi în cer și ceva pămîntesc. Acest ceva scos din vremelnicie: stigmatele sale.

Iată singurul dar făcut de lumea omenească celor din înălțimi: amprentele torturii.

Se petrec și se repetă oare semnele de groază în veci de veci? Aduc ele a bolid scăpat de sub gravitații, rătăcesc ele în spațiu cu sinistra lor povară?”

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.