Și, totuși, înoată!

Recordul mondial stabilit de Pan Zhanle la înot, în cursa de 100 metri liber, nu a umbrit performanțele realizate de David Popovici la Jocurile Olimpice și la Campionatul European din acest an sau la Campionatul European și la Campionatul Mondial din 2022. Winston Churchill l-ar fi aplaudat pe român, dar ar fi rămas stupefiat de chinez. În seara zilei de 19 ianuarie 1951, la cina găzduită de Winston și Clementine Churchill în Salonul de Lectură al celebrului hotel Mamounia din Marrakech au fost invitați Alexandra și Dimitrie Dimăncescu. Așezată la masă de Clementine în dreapta lui Churchill, Alexandra, îngrijorată de zvonurile că rușii vor declanșa un nou război, l-a întrebat dacă nu ar fi mai bine să-și trimită copiii în Anglia, unde aceștia ar fi fost în mai mare siguranță pentru a-și continua educația decît la Marrakech. Primind răspunsul că rușii, dacă ar avansa spre inima Europei, ar fi împinși dincolo de Urali, „de unde au venit”. Alexandra a mai întrebat dacă nu ar fi și mai periculoasă în viitor concentrarea unei forțe demografice ruso-chineze în Asia. Churchill a reacționat violent: „Chinezii? Pot chinezii să zboare? Pot să înoate? Pot să facă cele o mie și unu de lucruri pe care o nație, orice nație mare, trebuie să le facă pentru a purta un război la nivel global?”.

Dialogul este relatat în memoriile lui Dimitrie D. Dimăncescu, Călător fără hartă, editate de Dan Dimăncescu, fiul acestuia, traduse în limba română de Doina Carlsson și publicate, în 2017, de BTF Press într-o ediție îngrijită de Domnica Macri. Autorul sosise la Marrakech împreună cu soția și copiii în decembrie 1947, locuind în hotelul Mamounia. Pașa de Marrakech, Thami El Glaoui, personalitate proeminentă a istoriei marocane din primele șase decenii ale secolului XX, era prieten cu Churchill. Fiind mai mult decît un pictor amator, acesta iubea lumina de la Marrakech și venise de mai multe ori aici, bucurîndu-se să picteze peisaje în perspectiva munților Atlas. Nu este de mirare că Churchill a venit încă o dată la hotelul său preferat, din decembrie 1950 pînă la 20 ianuarie 1951, pentru a scrie al cincilea volum al memoriilor de război și pentru a picta. Fiind bine integrat în comunitatea locală, autorul i-a procurat lui Churchill, care nu putea să redea în peisajele sale albastrul cerului marocan, vopseaua pe care Jacques Majorelle, pictor francez stabilit la Marrakech, o prepara din pietre luate din munții Atlas,  dintr-un loc numai de el știut. Pentru acest ajutor și pentru că o cunoscuseră la Londra pe Diana, fiica lui Churchill, care acum își însoțea tatăl la Marrakech, autorul și soția sa au fost invitați la cina din 19 ianuarie 1951, organizată de Clementine cu o zi înainte ca familia Churchill să se întoarcă în Anglia, unde se pregătea campania electorală în urma căreia Winston a obținut al doilea mandat de prim-ministru.

Dialogul dintre Winston Churchill și Alexandra Dimăncescu la cină evocă încă o dată  contradicția celui care este considerat cel mai mare om politic britanic. În acțiunile politice și militare, în discursuri și în scrierile care însumează zeci de mii de pagini, Churchill are o dublă înfățișare: apărător neobosit al libertății în țara sa și în Europa, dar și apărător fervent al imperiului colonial britanic. Recunoscut pentru spiritul său vizionar în problemele europene (el a propus chiar la începutul perioadei postbelice fondarea Statelor Unite ale Europei, dar fără integrarea Regatului Unit), nu a avut aceeași clarviziune în ceea ce privește evoluția globală. Imperiul colonial britanic s-a destrămat chiar în timpul vieții lui, ca și celelalte imperii coloniale. China a devenit o putere mondială, care încearcă schimbarea ordinii internaționale, împreună cu celelalte state asociate informal sub denumirea BRICS. Churchill nu credea că chinezii pot să înoate. Și totuși, înoată. Pan Zhanle stabilește recorduri mondiale atît de incredibile, încît Bret Hawke, un cunoscut antrenor australian de înot, l-a suspectat de dopaj. Astăzi nimeni nu mai poate ignora ambițiile Chinei de a „înota” în apele unei noi ordini internaționale, fără a mai fi stînjenită de principii și norme juridice care apără demnitatea, libertatea și siguranța persoanei.

Întîmplarea evocată mai sus este doar una dintre cele multe pe care cititorul le descoperă fascinat în memoriile lui Dimitrie D. Dimăncescu. A fost: fondator al mișcării de cercetași, ceea ce i-a atras aprecierea lui I.G. Duca și prietenia prințului Carol; luptător în Primul Război Mondial, mai întîi într-o companie de bicicliști, apoi într-o unitate de infanterie, care a oprit, pe muntele Coșna, la cota 789, atacul german condus de locotenentul Erwin Rommel, cel care în al Doilea Război Mondial a comandat Afrika Korps; student la Pittsburgh, la Institutul de Tehnologie Carnegie, care i-a acordat diploma de inginer, avînd cele mai mari note din promoția lui; diplomat la Legația României din Washington, sub conducerea lui Antoine Bibescu, calitate în care a participat la organizarea vizitei reginei Maria în Statele Unite; consul în California, apoi atașat de presă la Londra, numit de către Carol al II-lea. Autorul a refuzat să-și continue activitatea de diplomat sub regimul Antonescu, rămînînd la Londra; aici a fost mai întîi activ în Mișcarea Românilor Liberi, apoi a lucrat, din 1941 pînă în 1943, pentru serviciul secret britanic, în complexul de decriptare a cifrurilor de război din legendarul complex Bletchley Park, unde o echipă din care făcea parte și Alan Turing a reușit să descifreze secretul Mașinii Enigma. Dar cînd a aflat că Churchill acceptase ca România să intre în sfera de influență sovietică la schimb cu Grecia, autorul a demisionat din serviciul secret și s-a angajat într-o companie privată, revenind la specializarea sa de inginer. După război, a fost rechemat în diplomație de Gheorghe Tătărăscu, fiind numit mai întîi secretar al delegației române la Conferința de Pace de la Paris, iar apoi asistent al lui Richard Franasovici la Conferința de la New York. Cu o săptămînă înainte ca Regele Mihai să fie forțat să abdice, autorul, înțelegînd cursul istoriei, a plecat în exil, mai întîi în Maroc, iar apoi în Statele Unite. „O carte fascinantă, despre un personaj pe măsură – se pare că ursitoarele sale, la naștere, au fost într-o dispoziție de excepție!” Fraza, desprinsă din prezentarea făcută de Adrian Cioroianu pe coperta a patra a cărții, ar putea fi completată: oricît de generoase au fost ursitoarele, biografia lui Dimitrie D. Dimăncescu este o călătorie fără hartă, drumurile fiind croite chiar de către autor prin vremurile furtunoase ale secolului XX, cu patriotism, curaj, inventivitate și pragmatism.