Vă mai amintiți tulburătorul roman al lui H.G. Wells, Insula doctorului Moreau, sau ecranizarea excelentă cu Marlon Brando în rolul savantului care transforma animale în altceva, aproape în oameni? Intervenind în ordinea firească a lucrurilor prin operațiuni chirurgicale brutale și, evident, neconsimțite, fiind vorba despre animale, doctorul Moreau plăsmuise pe insula sa un bestiar fantastic și iluzoriu, asupra căruia domnea în mod absolut. Prin vivisecții inimaginabil de dureroase și impunînd o Lege străină făpturilor maltratate, doctorul își lărgea cercul de supuși într-un sistem închis, controlat și de unde nu exista posibilitatea evadării.
Bucureștiul a avut doctorul său Moreau, chiar dacă, așa cum ne-ar învăța Radio Erevan, nu era doctor și nici nu îl chema Moreau. Dar vivisecții și grefe monstruoase în țesutul orașului a reușit să facă, animat de aceleași năzuințe spre absolutism care se poticneau în instinctele primitive, arhaice și, ulterior, burghez-decadente ce modelaseră Micul Paris de-a lungul veacurilor. Deși ideologia comunistă făcea recurs la istoria națională, glorificînd-o, totuși nimic din ce fusese construit înainte nu era acceptabil, din diferite motive. Orașul omului vechi trebuia ridicat, cu celeritate, la nivelul conștiinței de sine a omului nou, revoluționar, față de care omul vechi nu era decît un biet animal. Iar această ridicare avea să se facă, aparent paradoxal, prin prăbușire...
La începutul anilor 1980 mai subzistau în Capitală mici cartiere de locuințe care semănau mai degrabă cu niște sate înghesuite. Școlar fiind, străbăteam ulițe mărginite de garduri joase din uluci de lemn, avînd oale din lut puse la uscat în vîrful lor. Din ogrăzi guițau purcei și, ocazional, cîte o găină ieșea printr-un gard rupt. Strategic plasată, cîrciuma puncta ulița, printr-o poartă ceva mai înaltă, împodobită cu coceni. Sfîrîiala micilor se combina cu muzica lăutărească, cu zgomotele chefliilor și fumul țigărilor Mărășești, Bucegi și Carpați. După doar cîteva zeci de metri ajungeam în Știrbei Vodă, în apropierea Tribunalului sectorului 6, clădirea maiestuoasă cu friza Art Déco, proiectată în anii 1930 de arhitecții Nădejde și Cuscenko. Satul se termina și începea orașul. Acum, satul nu mai este. În locul lui străjuiește uriașa și melancolica ruină a Casei Radio și blocurile care flanchează strada Știrbei Vodă. Cîteva dintre ele ascund cu dibăcie biserica Sfîntul Ștefan – Cuibul cu Barză, translatată de pe poziția inițială pentru a fi salvată de la demolare. Într-un fel, satul din inima Bucureștiului rezistase și-și păstrase spiritul într-o perioadă a colectivizării forțate, iar autoorganizarea și libertatea nu puteau fi combătute decît cu buldozerele. Cărămizile recuperate de la casele demolate au fost utilizate de muncitori la construcția balcoanelor semirotunde. Trecînd zilnic pe lîngă acestea, mă minunam de calitatea slabă a zidăriilor, ale căror rosturi, din pricina materialului neomogen, fugeau în toate direcțiile. Apoi s-au tencuit totul și imprecizia execuției a fost ascunsă definitiv privirii.
Construirea Centrului Civic a presupus demolarea a circa șapte kilometri pătrați de oraș istoric, suprafață aproximativ egală cu aceea a orașului istoric Veneția, pe care ne place să-l vizităm, de la gara Santa Lucia la vest și pînă la San Pietro di Castello la est și de la biserica Madonna del Orto la nord pînă la Basilica Santa Maria della Salute la sud. Cei șapte kilometri pătrați însemnau străzi, biserici, piețe, locuințe și instituții ale unui oraș ce devenise capitală în 1862, iar greșeala fundamentală a străzilor, bisericilor, piețelor, locuințelor și instituțiilor era că vorbeau noilor generații despre valori incompatibile cu omul nou, fiu de nădejde al conducătorului iubit. Așa încît buldozerele și, adesea, utilajele armatei și-au făcut treaba cu osîrdie, într-o abominabilă și dureroasă vivisecție urbană, în urletele disperate ale unui oraș ale cărui turle se prăbușeau pe timp de pace și fără cutremur. În locul lor au apărut edificii grefate cu dispreț față de orașul rămas, menite să-l ascundă, să-l strivească, să-l domine și să-l umilească. Atunci cînd norul de praf s-a destrămat, Bucureștiul s-a privit pe sine fără să se recunoască. Legea supunerii era scrisă cu rune de foc pe frunțile caselor, dar nu și în sufletul oamenilor. De atunci, orașul încearcă să se vindece așa cum poate și, deși Legea s-a șters acum 35 de ani, traumele au rămas nevindecate.
Grandiosul concurs internațional București 2000, a cărui temă a propus în mod necesar refacerea legăturilor rupte, a nervilor secționați și redobîndirea coerenței sistemice a orașului, a rămas doar un catalog elegant care împodobește rafturile bibliotecilor de specialitate. Din cînd în cînd, în special cînd ninge, fantoma doctorului Moreau bîntuie Capitala, iar, la auzul pașilor ei tîrșîiți, dublați de trosnetul șenilelor, orașul urlă, iarăși, de durere și spaimă.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
