Ilustrațiile științifice, fie că sînt realizate de cercetători sau de artiști, au fost întotdeauna o parte importantă a cercetării. În 1665, cercetătorul englez Robert Hooke publica celebra sa Micrographia, în care descria diferite specimene din natură pe care le studiase la microscop, de la cristale pînă la insecte, prezentînd pentru prima oară detalii care nu puteau fi văzute cu ochiul liber. De altfel, în Micrographia, Hooke a introdus pentru prima dată termenul de „celulă”, așa cum e înțeles astăzi în biologie, arătînd printr-un desen că o bucată de scoarță de copac, pe care o studiase la microscop, era formată din unități, din celule. Prin gravurile sale, Hooke le arăta cititorilor săi o parte a lumii care îi înconjura, dar la care doar un instrument precum microscopul le putea da acces.
Dacă astăzi camerele digitale le permit cercetătorilor să fotografieze cu ușurință ce văd la microscop, multă vreme oamenii de știință au desenat pentru a le arăta altora ce observau în cursul experimentelor. Un cercetător ale cărui ilustrații au rămas celebre este Santiago Ramón y Cajal (1852-1934), care a studiat anatomia sistemului nervos și a desenat în detaliu structura diferitelor tipuri de celule nervoase. Cajal visase în copilărie să devină artist și considera desenul ca fiind o parte indispensabilă a cercetării. „Reprezentarea grafică, spunea el, reflectă cît de atent a fost făcută o anumită observație.” Totodată, Cajal recomanda cercetătorilor să deseneze mici schițe în timpul experimentelor, pentru că „actul de a reprezenta ceva disciplinează și întărește atenția”. În 1906, Cajal a împărțit premiul Nobel cu italianul Camillo Golgi pentru studiile lor cu privire la structura internă a creierului, deși cei doi cercetători aveau viziuni diferite asupra modului în care erau organizate celulele din creier: Golgi credea că sistemul nervos era o rețea continuă, ca o pînză neîntreruptă, pe cînd Cajal vedea celulele nervoase ca fiind unități distincte și interconectate. În timp, experimentele altor cercetători au confirmat viziunea lui Cajal, ale cărui desene au surprins în mod fidel o mulțime de aspecte ale unui organ aparent infinit de complex.
Ilustrațiile realizate de oamenii de știință au fost uneori influențate și de un curent artistic sau de un stil al vremii. Omul de știință german Ernst Haeckel (1834-1919) era, precum Cajal, și un artist talentat. Pe lîngă multe publicații științifice, el a realizat pentru publicul larg o serie de ilustrații ale unor organisme vii, Kunstformen der Natur (Forme de artă ale naturii), ce înfățișau de la microorganisme pînă la păsări sau plante. Deși Haeckel le considera științifice, ilustrațiile erau vizibil influențate de stilul Art Nouveau (Jugendstil), popular la acea vreme. Ilustrațiile erau concepute astfel încît să suscite fascinație, dar și să sublinieze o simetrie pe care Haeckel o vedea în toate organismele vii. Deși se încadrau într-un stil artistic, ceea ce l-a dus la anumite exagerări de simetrie și alte „stilizări”, ele reprezentau modul în care Haeckel vedea natura. Aflate incert între artă și știință, ilustrațiile lui Haeckel se îndepărtau de o redare obiectivă, dar prezentau lumea vie în maniera ornamentală specifică curentului Art Nouveau, devenind faimoase pentru frumusețea lor și popularizînd diversitatea enormă a lumii vii.
Astăzi, pe lîngă imaginile obținute prin camera unui microscop, publicațiile științifice conțin deseori și ilustrații realizate digital. Ele tind să fie schematizări sau „modele” care propun anumite teorii sau sintetizează aspectele-cheie ale unei descoperiri. De exemplu, un articol științific care descrie modul în care unele celule comunică între ele, după ce prezintă datele experimentale (inclusiv imagini reale), poate apoi schematiza descoperirea printr-un desen care rezumă mecanismul. Pentru a crea ilustrații digitale, unii cercetători se folosesc de diferite programe sau aplicații, uneori folosind inclusiv „șabloane” (icons). Astfel de ilustrații se regăsesc inclusiv în manualele de știință și în cărțile de popularizare a științei.
Totuși, nici desenele realizate în trecut nu şi-au pierdut complet relevanța. De exemplu, ciocurile cintezelor documentate de Darwin pe Insulele Galapagos și ilustrate de soția naturalistului John Gould, Elizabeth, sînt folosite și astăzi ca referință. Totodată, reprezentări grafice ale dezvoltării embrionilor de Amphioxus, niște mici animale marine care sînt studiate pentru a înțelege evoluția vertebratelor, au fost făcute pentru prima dată în anii 1890 și sînt încă folosite în unele articole științifice.
Aceste tipuri de desene erau reprezentări obiective, ce încercau să fie cît mai fidele observațiilor la microscop sau din natură, înclinațiile stilistice vizibile în ilustrațiile lui Haeckel fiind o excepție. Ilustrațiile din manualele, cărțile sau articolele științifice de astăzi, care redau schematic un mecanism biologic susținut de date experimentale, sînt un alt tip de creație a oamenilor de știință. Ele au, inevitabil, un anumit stil și, vorba lui Cajal, concentrează atenția asupra unor aspecte anume ale unui fenomen biologic. Urmărind cum ilustrațiile se schimbă în timp, e posibil să fim martori la unele schimbări de stil în știință. Indiferent de cum se vor schimba, ilustrațiile au avut mereu un rol fundamental în biologie, motiv pentru care Cajal amintește (într-o carte cu sfaturi pentru cercetători publicată în 1920) de o spusă a naturalistul Georges Cuvier: „Fără arta desenului, istoria naturală și anatomia nu ar fi fost posibile”.
Laura-Yvonne Gherghina este doctorandă la Departamentul de Fiziologie, Dezvoltare și Neuroștiințe al Universității din Cambridge.
Credit foto: Wikimedia Commons
