În căutarea unui stil

# Anca Chimoiu, Atunci cînd, Editura Vellant, 2023.

După recent investigatele volume al Iuliei Gherasim şi al lui Bogdan Perţache, un alt debut în proza scurtă, care merită remarcat, este acela al Ancăi Chimoiu. Cu o miză surprinzătoare pe efect(e), uneori chiar în dauna semnificaţiei, fapt vizibil mai cu seamă în obscurizarea programatică a finalurilor, textele sale par să reclame acut contribuţia unui cititor virtual, chemat parcă – din oficiu – să dezlege sensurile, să descurce iţele. În celebra ecuaţie narativă, rolul interpretului pare aici, din capul locului, supradimensionat. Puternic fragmentate, suspendate ori decupate, micronaraţiunile contează invariabil pe finaluri deschise, chiar dacă nu întotdeauna inspirate. Inegale, unele texte au ieşit „prea corect” – id est, scrise cu parcă prea puţin curaj; altele, din contra, se servesc de formule niţel avîntate ori bombastice („diafanele flori utopice ale paradisului terestru”). Poate că o selecţie mai severă a textelor nu ar fi stricat. De cele mai bune dintre ele ne vom ocupa, însă, mai jos.

Meteorologie narativă

Demitologizînd şi operînd, încă din prima povestire, cu eficienţa „bisturiului de chirurg plastician” prin care este contrasă metonimic figura Bunicii-farmazoane, independente şi nărăvaşe, scenariul deschide proiecţia unui alter ego de la care nepoata-naratoare se revendică subtil, în pofida severităţilor şi bizareriilor acesteia. Şi totuşi, bucata „Moştenirea” face întrucîtva o figură distinctă aici, finalul straniu pe care îl angajează aducînd mai degrabă cu unele proze cu iz fantastic ale lui Nichita Danilov, din Simfonia mută (Polirom, 2022), şi ridicînd numeroase întrebări.

„Calea ferată” e nu doar un text captivant de la prima frază şi dăruit cu un titlu inspirat, ci şi unul încărcat afectiv, despre chintesenţa mai degrabă distructivă decît benefică a rutinei, dezvăluind în fapt incomode secrete de familie, un text în care obiectivitatea narativă se naşte (şi) din tensiunea celor două personaje-reflectori. Pasajul cu care se deschide figurează şi pe coperta a patra a cărţii: „Toate familiile care divorţează aşteaptă să treacă Crăciunul, să nu strice bucuria sărbătorii. Cînd masa nu e de tot strînsă şi ambalajele cadourilor desfăcute în grabă încă mai stau împrăştiate prin colţuri, iau copilul frumos de mînuţă şi îl aşază pe canapea. Tatăl priveşte undeva într-o parte, mama fixează modelul covorului”.

Murmurînd parcă în surdină dictonul amar al lui Chris Isaak din finalul piesei „Wicked Game”, „Nobody loves no one...“, scenariul respectiv cunoaşte în cuprinsul volumului şi alte variaţiuni, cum este proza „Furia”, care se concentrează asupra depresiei iscate din monotonia stearpă a unei vieţi de familie eşuate, plate, nefericite. Modul în care platitudinea poate conduce la nefericire: iată un diagnostic diferenţial, o obsesie proprie lumilor imaginate de Anca Chimoiu. „Casa de marcat” este un alt text care, luînd ca pretext jocul de rol la care recurg adesea părinţii în relaţie cu cei mici, reflectă mecanismele disoluţiei familiale, contrabalansînd încărcătura psihologică prin candoarea adesea proprie copiilor: „Vorbeşte în şoaptă, mama, dacă îţi vine să plîngi. Şi a continuat aproape inaudibil: Eu aşa fac”.

De altfel, divorţul devine aici un suprapersonaj, prin partiturile şi prin implicaţiile sale social-psihologice, ca în bucăţile „Cîine pierdut” sau „Clandestin”, construite în jurul intervalului nebulos al adolescenţei şi al neîmpăcărilor ei: „Pe bune, mamă? Mă consideri pe mine un ciudat? Tu ai idee ce fac colegii mei de clasă? Stai liniştită, n-o să încep să mă tai acuma numai fiindcă aţi divorţat” (textul apare marcat în carte cu italice). 

Atît proza „Baby”, care investighează natura mereu fascinantă, spectaculară, a virginităţii (aici, în particular, a celei masculine, ceea ce face cu atît mai apreciabilă forţa de proiecţie a autoarei), cît şi „Micul Prinţ” mizează pe mecanismele derutei, pe folosirea – aproape insesizabilă, iniţial – a cuvintelor într-un cu totul alt sens, ceea ce atrage, treptat şi intermitent, un proces de poeticizare discretă, implicită. A doua bucată, sprijinită compoziţional pe diversele straturi şi clivaje ale memoriei afective (aici, răsfoirea deopotrivă nostalgică şi nevrotică a unor fotografii de tinereţe), se prezintă mai degrabă ca un ciot, ca un fragment miniatural dintr-o posibilă naraţiune mai largă, anchetînd misterul unei dispariţii şi scoţînd la iveală mai degrabă maniile şi vulnerabilităţile materne, la vîrsta la care copilul se transformă în adolescent.

Pendulările temporale ale textelor, înainte şi după 1989, redau spectrele unei disoluţii perpetue, ca şi cum procesul anevoioasei tranziţii româneşti ar fi început încă dinainte de Revoluţia din ’89 (ceea ce, contrar aparenţelor şi în siajul respectivei „veşnice amînări”, nu pare a fi deloc un compliment politic). Cu un excelent ancadrament sociologic, „Cîrpe mucegăite” este un text construit (şi) ca o meditaţie subtilă în marginea succesului ideologic-nociv, repurtat de către regimul comunist, capabil să penetreze uneori cele mai adînci straturi identitare. Altfel spus, capacitatea acestuia de a crea mentalitate: „Fetiţa a renunţat la creaţia ei şi s-a refugiat în casă. Acum chiar ar fi vrut să-i povestească mamei, dar ceva o reţinea: fata asta vorbea exact ca tovarăşa învăţătoare. Vorbea ca ea, gîndea ca ea, cum ar fi putut să o contrazică?”.

Stilul se preschimbă brusc, devenind auster şi minimalist, în bucata „Un bărbat şi o femeie”, antrenînd turbionar prefaceri inclusiv la nivel tematic: naratorul rămîne la nivelul stanei de piatră (de altfel, nu foarte departe de nota specifică a personajelor), iar nucleul tematic al morţii este restrîns ca un fapt divers, altfel spus, ca un anunţ funerar încadrabil la finalul rubricii de „Diverse” a unui ziar de provincie. Variaţiunile formulelor şi experimentările stilistice continuă şi în „Ce bine că ne-am întîlnit”, apariţie înzestrată cu potenţialul unui fragment de operă bufă. Pretextat de oralitatea savuroasă, dar întru totul elocventă a unui băieţel care-şi evocă familia în vremea unui sejur pe litoralul românesc din anii ’80-’90, cînd contextul prindea un maxim avînt social, mai mult sau mai puţin proletar, textul se construieşte pe reţeta deja clasicizată, care a dat roade la noi traversînd genuri şi convenţii, de la Ion Mureşan pînă la Horia Corcheş, dată de stilul jucat infantil, ivit din aluvionarea unei compuneri şcolare, pentru ciclul primar.

Tot un text foarte bun, dar cu final ratat, este „Brioşe în sala de şedinţe”, cu efuziuni intertextuale şi suprarealiste, unde referinţa primă este bestiarul din Alice în Țara Minunilor, investigînd exploatarea corporatistă a angajaţilor şi survolînd sarcastic noile mitologii ale dezvoltării personale prin intermediul aşa-ziselor reţete de fericire, precum şi vanităţile – nici măcar cosmetizate – ale şefilor obişnuiţi să comită abuzuri de putere. Un text destul de interesant prin intrigă, deşi cu un titlu fad şi neinspirat, este „Întîlnirea”, construit în jurul prevalenţei limbajului în faţa realităţii. O simplă întrebare, pusă de un om al străzii – ce-i drept, nelipsită de un substrat metafizic, mai ales că insul e un vîrstnic cu o fizionomie neconvenţional angelică, a unui Kurt Cobain ajuns la bătrîneţe –, îi dă protagonistei întreaga viaţă peste cap, în acest scenariu psihotic, evocator de scene coborîte parcă dintr-un film de Lynch.

În „Rock’n’roll”, hermeneutica insolită a unui vers dintr-o piesă a trupei Scorpions devine fermentul unei întregi dezbateri şi, deci, al unei întregi proze, spre a evoca traumele grădiniţelor comuniste şi mitologia pedepselor specifice. În „Iubire ca-n filme” se schimbă iarăşi formula narativă, de astă dată experimentînd un one-woman-show, gata ambalat pentru cei aflaţi în căutare de monoloage actoriceşti risipite prin volumele de literatură de dată recentă. Mai cu seamă că întreaga bucată pare o filă extrasă din Caragiale, în care o damă cu alură şi cu discurs de Miţa Baston se lamentează în cursul unei şedinţe de coafor.

Un comando de păpuşi

Surpriza cea mai plăcută, în schimb, survine tocmai spre final. Cel mai bun text al volumului, o mică bijuterie, de-a dreptul, este bucata „Cea mai călduroasă zi a anului”. Cu personajul-narator camuflat ingenios şi oricînd dizolvabil în hainele şi discursul altor personaje – altfel spus, oricînd pasibil să devină cantitate neglijabilă –, textul angajează, într-o construcţie impecabilă, pretextul unei canicule resimţite în hurducăturile unei curse de autocar rural, unde „nimeni nu părea dispus să-şi risipească energia”, spre a smulge adevărul sfîşietor de trist al unei lumi formate din indivizi izolaţi, fiecare, în propria carapace, şi pentru care inocenţa pare că trebuie nu doar ignorată, ci chiar stîrpită din faşă. Şi, nota bene, cel mai adesea chiar de către părinţi.

Vulnerabilitatea şi fragilitatea unei fetiţe aflate într-o ciudată stare de alertă pe parcursul drumului sînt contrabalansate prin misterioasa ei deprindere de a opune acestei moţăieli generalizate (îndărătul căreia pare să se strecoare viermele indiferenţei ucigaşe) un veritabil comando de păpuşi, ivite pe rînd într-o desfăşurare pletorică, cvasi-ritualică şi purtînd nişte denumiri în dreptul cărora cel mai cuminte comentariu ar fi un no comment: „Vreau-la-mama”, „Pupă-mama”, „Braţe-mama” şi – cea de-a patra, mai mică decît toate celelalte – „Doale-mama”.

Tulburătoare sînt nu doar gestul final al tatălui, care o apostrofează violent, trezit din somn de pe bancheta din faţă, ori promisiunea unui destin frînt, întrezărită ca o dîră de apă ieşită dintr-o sacoşă de rafie, care se usucă rapid şi definitiv pe coridorul de acces al autobuzului. La fel de surprinzătoare sînt gestul şi reacţia ştearsă şi plictisită a naratorului însuşi, în faţa unor realităţi uşor de întrezărit de către orice alt adult înzestrat cu o minimală atenţie, privind către micuţa care-şi ţine strînsă la piept geanta cu păpuşi: „Aproape că-i părea rău că-i vorbise fetiţei. Mai ales că acuma părea de neoprit. (...) – Ce nume grozave, i-a răspuns absent. Nici el nu ştia de ce continuase discuţia: pînă şi simpla mişcare a buzelor părea să crească temperatura aerului”.

Este evident că avem în faţă o autoare talentată, aflată încă în căutarea unui stil. Însă risc oare prea mult spunînd că nu o avantajează, totuşi, întotdeauna proza scurtă, din cauza unor decupaje şi fragmentări mult prea drastice, excesive în multe din textele ei? Mai multe cărămizi, mai multă semnificaţie, mai multă răbdare: bătrîneşti, dar necesare observaţii, totuşi. Poate că, în felul acesta, impresia unor prea multe fire rămase nerezolvate şi a multiplelor finaluri obscurizate excesiv şi artificial s-ar atenua semnificativ.

Adrian Mureşan este critic literar şi lector la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.