Levantinism neo-picaresc

# Bogdan Perţache, Visul canadian: roman puzzle, Editura Polirom, 2023.

Scrise într-un ritm alert, putînd fi parcurse cu uşurinţă şi stimulînd interesul unui public de largă respiraţie, prozele scurte (ori foarte scurte) ale lui Bogdan Perţache construiesc o sumedenie de ipostaze şi avataruri ale artistului aventurier, mai mult sărac decît boem. Într-o lume desfigurată de promiscuitate, resursele travestiului identitar par inepuizabile. Varietatea deconcertantă a preocupărilor sociale asumate de către protagonişti se iveşte astfel şi ca o tentativă disperată a depăşirii unor traume, a unor ratări iscate adesea dintr-o proastă poziţionare existenţială: şomer, vînzător de pepeni, impostor, cleric în travesti, răspopit, pictor de biserici, portretist ambulant, caricaturist, învăţător şi/sau profesor navetist, vînzător ambulant de mici şi ceafă la grătar, bucătar, gunoier, zugrav, instalator de cablu TV-Internet, infirmier într-un spital COVID. Peste toate, pictura pare să rămînă, însă, hobby-ul ori meseria îmbrăţişată fără rezerve, prima şi ultima dragoste.

Univers al intrigilor şi al trădărilor generalizate, respirînd la tot pasul suspansul clandestinităţii, Visul canadian este în fapt o succesiune de naraţiuni neo-picareşti, un pseudo-„roman puzzle”, cu puternice accente de imaginar levantin, o carte nouăzecistă în spirit, denunţînd naivităţile Estului nostru, ale celor învăţaţi cîndva să dea 3.000 de mărci pe un paşaport de pe piaţa neagră, cel mai adesea dovedit nefuncţional, ori, mai recent, să adune bani spre a-şi cumpăra o viză Schengen. Spun „pseudo”, necontestînd în vreun fel compatibilitatea pieselor alcătuitoare ale proiectatului „puzzle”, cît titulatura de „roman”. Nu, prozele acestea de varii amplitudini nu alcătuiesc, totuşi, un roman. Fireşte că verdictul depinde şi de accepţiile cu care se lucrează, dar aici înregistrăm mai degrabă stări care se repetă, iar cîteva identităţi sînt reluate ori cvasisuprapuse, de la alte vîrste sau cu nume uşor ori foarte puţin schimbate ale protagoniştilor, în care mai cu seamă rezonanţa etnică se păstrează (de pildă, numele „Pafnutie Dimitris Ianis”, care suportă diverse contorsionări româno-greceşti). Or, senzaţia de unitate nu este tocmai cea persistentă, ceea ce, pe de altă parte, nu trebuie să ia din meritele prozatorului şi din fineţea bisturiului cu care sînt feliate ori decupate secvenţele alcătuitoare ale prozelor ori ale voitului puzzle romanesc. Mai cu seamă că, în cel puţin două situaţii, îşi asumă experimental şi o voce feminină (o provocare în sine, de care, totuşi, puţini autori contemporani bărbaţi se achită în chip convingător).  

Înşel, deci exist – acesta pare a fi dictonul şi combustibilul care animă un insectar uman preocupat să tragă pe sfoară şi să-şi îmbrobodească la tot pasul semenii. În egală măsură, o lume a vanităţilor ieftine, dar eterne. O lume a Orientului, descinsă parcă din fauna mafiei portuare, unde suspiciunea joacă rolul sentimentului predominant, generalizat. Inclusiv eul narator îşi asumă uneori spectrul trădării, pierzîndu-se în mulţime ori devenind una dintre canaliile ce îngroaşă pomenita faună. De altfel, nu există aici nimic mistificator ori înălţător în scrutarea sinelui. Asumarea promiscuităţii, vecină uneori cu apostazia (în schimbul unei sume consistente, meşterul iconar este de acord să-i execute unui client misterios o icoană cu Iuda), întregeşte specificul gnoseologic al unei lumi preocupate parcă doar de cum să înşele mai convingător, cum să tragă la cîntar cu maximă eficienţă.

În acest turbion de escrocherii şi subterfugii, printre vaste energii manipulative, ambiţii instinctuale şi cinism procedural, încearcă să-şi croiască drum şi cîteva figuri luminoase, cîţiva protagonişti care îşi propun, adesea fără succes, să depăşească enormul handicap cu care i-a împovărat natura. Mi se pare extrem de relevant că, plasaţi în diferite planuri cronologice (acum 200 de ani, în comunism, în postcomunism ori astăzi), destinul lor este invariabil sortit ghinionului, iar bătăliile par a se duce, fatalmente, între aceleaşi partide ori tipologii umane, ca de pildă înfruntarea unor prototipuri dostoievskiene, precum cel al credinciosului în literă şi cel al credinciosului în spirit (aici – inspirată onomastica! – cuviosul Damaschin vs. stareţul Lavrentie). Ceea ce, în accepţia academică privind fenomenul levantin, se traduce prin semnificativa constatare că nu spiritul veacului contează aici, acesta chiar nu pare să aibă vreun ascendent, ci spiritul locului, perceput astfel într-o cheie mentalitară, ca un veritabil „bazin semantic”, cum îl numea Gilbert Durand (v. studiul lui Călin Teutişan, „Imaginarul levantin în literatura română”, în Enciclopedia imaginariilor din România, vol. I, coord. Corin Braga, Polirom, 2020).

Caragiale redivivus

Dacă judecăm chestiunea în termenii culturii pop, atunci probabil că o referinţă la îndemînă ar fi dictonul piesei de la Guess Who, „Nu ne-am născut în locul potrivit”. Căci temele acestor naraţiuni rămîn, invariabil, clandestinitatea şi evadarea (pe toate căile posibile şi imposibile, pe apă, pe uscat, dar eşuînd mereu, la fel ca într-un coşmar), redevabile în alte contexte prin variaţiuni pe aceeaşi temă, ca de pildă ratarea la mustaţă a punctelor necesare pentru dosarul de emigrare în Canada. Autochestionările de tipul „Ce dracu’ caut eu aicea?” sau „Cine m-o fi pîrît?” devin recurente în aceste pagini. Este, în egală măsură, şi o carte despre sărăcie şi despre migraţie, despre naivitate, despre falsele prietenii şi despre falsa comunicare cu celălalt. Senzaţia unui Caragiale redivivus este justificabilă nu doar prin „sîngele de drăcuşor fanariot” al protagonistului care se recomandă ca atare, ci şi prin compoziţia de veritabile „momente” şi „schiţe”. Oferirea de mită pentru luarea unor examene, politizarea învăţămîntului şi a relaţiilor sociale, birocraţia, invocarea ajutorului divin în situaţiile-limită, sentimentul hipertrofiat al istoriei vitrege (în genul lui Simţ enorm şi văz monstruos), anecdotica facilă (ca în bucata „Socoteală”, alcătuită din simple pastile), umorul nebun (ca în bucata „Debutant” – de neratat!), dinamica excesului, ca formă de amnezie temporară privind constrîngerile realului, de punere a lor între paranteze, vîrtejul ameţitor de întîmplări, comice şi tragice laolaltă, ba chiar şi prezenţa unui căţel poreclit „Bubico” de către narator, toate acestea evocă spiritul levantin şi dispoziţia unui Nenea Iancu.

Adeziunea discretă la un filon nouăzecist (care explică întrucîtva, biografic, stilistic şi tematic, maturitatea surprinzătoare a unei cărţi de debut), asezonat cu deschideri groteşti şi sarcastice, recuperează în registru traumatic evenimente precum Revoluţia din ’89, efervescenţa mitogenetică şi zvonistica specifice anilor respectivi, fascinaţiile ori „pozele” generaţioniste masculine, în genul obsesiei pentru „Legiunea Străină”, relevanţa muzicii şi a culturii pop pentru universul interior, asocierile inevitabile, rememorările romantic-adolescentine („Vine curba de la aprozar, lîngă casa Cameliei, unde ascultam la pick-up viniluri cu Phoenix în timp ce ne frămîntam speriaţi, curioşi”; „Cu o săptămînă înainte, cînd somelierii de la UB40 terminaseră de lăudat un Red Red Wine, mi-am făcut curaj şi am pupat-o...”), dar şi secvenţe de violenţă domestică ori percepţia traumatică a copilului, strategiile mentale de amortizare a efectelor agresiunii paterne: „Cel mai mic motiv îi e îndeajuns să scoată bătătorul de covoare din debara, săptămîna trecută a fost pentru că n-am luat notă mare-n teză (...), ieri n-am spălat vasele. Am sistemul meu, îi întorc spatele, aplecîndu-mă peste fotoliu, mă prind cu palmele de spătar şi îngustez ochii, văd apoi cum durerea îmi iese din piept în linii de lumină albă care se adună şi formează o sferă de mărimea unui ou de găină turtit”. În alt loc, figura mamei denaturate, care şi-a abandonat familia emigrînd fără remuşcări, aduce noi piste interpretative în discuţie, determinîndu-ne să ne întrebăm dacă nu cumva visul acesta „canadian” ar putea fi, în esenţă, şi o căutare a mamei, o căutare de sine, o sondare a propriilor rădăcini identitare.

Pe de altă parte, clandestinitatea şi psihoza evadărilor sînt contrabalansate – ce-i drept, firav şi abia înspre final – de persistenţa şi dependenţa de locul de baştină, de locurile natale, traducînd astfel drama, tensiunea pe care o resimte probabil orice emigrant. Ultima bucată a volumului („Dezrădăcinaţi”) reface starea elegiacă, dulce-amară, a revizitării şi totodată a îndepărtării dureroase de locurile natale, într-un scenariu cu ecouri parcă din celebrul basm filosofic care l-a fascinat cîndva şi pe Noica, Tinereţe fără bătrîneţe... Să nu ne mirăm însă prea mult. Atît „isteria mişcării perpetue”, cît şi sentimentul dezrădăcinării sau această uriaşă nostalgie a unui paradis pierdut, a unei vîrste de aur rătăcite fac parte din aceeaşi ecuaţie levantină. Să mai notăm şi că, dacă în corpusul clasic al literaturii balcanice se făcea uz de alegoriile animaliere, nici textele lui Perţache nu fac notă discordantă. Marca stilistică, izbitoare aici încă din primele pagini, sînt construcţiile adverbiale, realizate prin antropomorfizare: „cealaltă mînă i se strecoară şarpe între noi”, „cu degete-gheare m-a apucat de antebraţ”, „zîmbeşte cîineşte”, „cu degete-gheare înhaţă banii nepotului” etc.

În general, textele sînt construite în jurul unui climax, spre a-l justifica, contextualiza, îmbrăca, de unde şi nota de spectacular, ori cea de anecdotică frivolă, alteori. Tehnica pe care se mizează, aproape invariabil, este aceea a inducerii în eroare, a înşelării orizontului de aşteptare sau a amînării unor lămuriri semnificative, din care să se poată închega sensul, devoala identitatea personajului, nuanţa cronotopul. Ca şi cum lucrurile ar fi descrise pe întuneric ori în urma pipăielilor sau tatonărilor unui orb. Riscurile prozelor lui Bogdan Perţache se nasc din insuficienta conturare a unor personaje, din senzaţia devansării intermitente a prozei prin memorialistică sau autobiografie şi, mai ales, din fragmentarismul neconcludent (unele texte nu au nici măcar o pagină, sau au o pagină şi jumătate, cel mult două). Sigur, există şi situaţii unde imputarea cantitativă nu-şi are rostul şi devine o simplă marotă, ca de pildă pagina insolit-ekphrastică, intitulată „Viena, Karlsplatz numărul 5” şi construită în jurul seducţiei exercitate asupra unui bărbat de către o pictură celebră. Cu toate acestea, viteza de derulare, uneori prea rapidă, precum şi scenariul reluării evadărilor imposibile, care devine de la un moment dat previzibil, redundant şi cel mult înduioşător, se încadrează tot la minusuri. Riscuri, de altfel, specifice anumitor proze scurte sau foarte scurte, mai ales în relaţie cu geometria romanescă unde, fireşte, circulă alţi prădători.

Adrian Mureşan este critic literar. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.