This is a man’s world

# Iulia Gherasim, Ce văd păsările, Editura Polirom, 2024.

Citind şi recitind prozele Iuliei Gherasim, sentimentul pregnant rămîne acela că personajele ei, deşi îşi doresc întru totul legitim să ducă o viaţă normală şi se comportă ca atare, uneori chiar la limita unei rutine benigne, sînt mereu departe de a atinge acel punct. Imposibilitatea de a fi fericit(ă), de a primi (fie şi puţin) ceva înapoi din ceea ce oferi ori, în egală măsură, trecînd graniţele convenţiilor către celebra formulă eminesciană, imposibilitatea de a ferici pe cineva, iată tensiunea care suscită dinăuntru, cu neobişnuită putere, curiozitatea cititorului. În plus, melanjul inteligent dintre înduioşare şi ironie (ca una dintre mărcile afective cele mai acute ale acestor scrieri), graţia metonimică, naturaleţea cu care se intră în act, adesea pe căile oralităţii, simplitatea abordării, inserţiile polifonice – toate acestea recomandă o formă de captatio extrem de diversificată şi e adesea foarte greu să rezişti unei aşa-zise lecturi de identificare.

Jocul ingenios al suprapunerii planurilor îi facilitează autoarei crearea unor personaje dificil de judecat ori de încadrat, plăsmuiri care te calcă pe nervi, dar care cu aceeaşi intensitate te înduioşează. În bucata intitulată „Ordinea lucrurilor”, rezonînd întrucîtva cu imaginarul marin al prozei poetice din Platanii din Samothraki de Ştefan Manasia, naraţiunea propriu-zisă este intercalată şi contaminată de secvenţele şi stările provocate de vizionarea unui documentar despre fauna misterioasă a adîncurilor maritime şi oceanice. Cele două planuri îşi răspund amfibic, în oglindă, sporind ambiguitatea unei convenţii purtînd la plecare însemnele realismului.

Pomenitul clivaj funcţionează şi în proza cu care se deschide volumul, rezumată de către colegul Adrian G. Romila, tot într-o cronică din Dilema, astfel: „O corporatistă nu poate să termine o ficţiune începută, din cauza sarcinilor de serviciu”. De acord cu contextualizarea prietenului meu şi mai puţin cu verdictul, altfel spus, cu nivelarea prea aprigă a realităţilor textuale, căci mie mi se pare că, din contra, într-un fel sau altul, din materiale încropite ori imperfect sudate, textul totuşi continuă a se scrie în cele din urmă, atît propriu-zis, cît şi metatextual, prin suprapunerea vizată. Da, în bucata „Recidivişti”, vocea narativă acuză o criză de inspiraţie, însă în acelaşi timp, pe fundalul surmenajului şi al insomniei, transformă (însuşi) cursul de creative writing, la care participase anterior, într-un personaj în sine, problematizîndu-l: „Mă apuc să transcriu în Word fragmente din articolele de pe net. Uneori, simpla mişcare a degetelor pe tastatură ajută. Voi scrie tot ce ştiu, date şi fapte concrete. «Bărbat aprox patruzeci – rămas orfan la şase ani – a locuit într-un bordei improvizat la marginea pădurii Matiţa. În copilărie fura mîncare / se hrănea cu fructe şi frunze de măcriş». Mă opresc. La urma urmei, ce ştiu eu despre oameni ca el? (...) Încercarea de a mă pune în pielea unui recidivist mistuit de dorul copilului său îmi pare acum o impostură şi mă întreb ce-a fost în capul meu cînd mi-am închipuit că pot să ies basma curată din treaba asta. Eu nici măcar n-am copii. Note to self: să caut «măcriş» pe Google”.

Astfel, ideea care persistă este aceea că, rămas sau nu în draft, un text anume pare aici să se nască, un text totuşi se scrie, însă cel mai probabil nu e cel aşteptat, nu e cel dinainte închipuit. E o luptă internă la mijloc, aparent inaudibilă. Paradoxal, ce contează aici e nerenunţarea la actul scrierii în sine, căutarea de mijloace alternative („să caut «măcriş» pe Google”) şi, în fapt, prevalenţa lui Eu e un altul în faţa agenţilor erozivi în materie de literaritate, de tipul Nu se poate scrie decît ceea ce s-a trăit (delimitare asumată, de pildă, ca motto provocator în recenta carte de memorii a lui Dan-Liviu Boeriu, Aici locuieşte frica, Humanitas, 2024).

Altfel spus, ce faci atunci cînd conştientizezi inevitabilul lipsei de contact direct cu o anumită realitate? Simplu: scrii tocmai despre asta, literaturizezi lipsa în sine a respectivului contact, problematizînd-o. Referinţa via Netflix, pe care ne-o oferă imediatul cultural-mediatic, este scena din celebrul serial Seinfeld, unde doi inşi propun unui mare trust de televiziune realizarea unui serial – aparent – despre nimic, id est, despre reflecţia asupra banalităţilor din care poate fi compusă viaţa.

Alte subteme vizează aici ipocrizia limbajului corporatist (ca în prozele lui George C. Dumitru), sindromul motorului turat, surmenajul, degradarea fizică şi morală, singurătatea, senectutea, conflictul dintre generaţii, refugiul în lectură, hipertrofierile corectitudinii politice. De altfel, textul eponim, plasat penultimul în economia volumului, vehiculează o remarcă aparent circumstanţială şi indistinctă, dar cu o valoare de mise-en-abîme a întreg universului construit aici: „În locul ăsta e plin de oameni ale căror planuri n-au funcţionat”. Sînt în fapt şi ecourile unei copilării ori adolescenţe nouăzeciste, consumate la întretăierea dintre două lumi, cu hermeneuticile lor specifice, cu dezbaterile acerbe privind semnificaţiile unui anumit videoclip de muzică (în fond un prim contact cu eterna chestionare despre „ce a vrut să spună Autorul?”), cu ratările, anxietăţile, exuberanţele, dramele, disponibilizările cu care se confruntă sistemul economic românesc, dar şi cu bucuriile astăzi tot mai dificil de explicat celor foarte tineri, iscate din nevoia acerbă de libertate, de evadare, care străluceau prin contrast, urmînd unui interval al privaţiunilor de tot felul.

Unele texte sînt ingenios sprijinite pe referinţele degajate ale unor piese-cult pentru diversele generaţii (post)comuniste interesate de cultura pop: „Little Lies” de la Fleetwood Mac, „I’d Do Anything for Love...” de la Meat Loaf, „Hero” de la Enrique Iglesias etc.

În aşteptarea empatiei

Fără stridenţe caricaturale, dar în reverberaţii adînci, taţii şi bărbaţii sînt zugrăviţi preponderent negativ, ca fiinţe conflictuale, ca mincinoşi patologici ori profund ignoranţi cu privire la nevoile cotidiene, sociale, la realitatea înconjurătoare, trăind uneori doar în intervalul abstract al Gazetei matematice, alteori răspîndind în jur un fel de toxicitate inginerească, ancorată, de fapt, în mai generala stupiditate „maşinăristă” şi asezonată cu infantilismul violent al băieţilor în general, predilect în meciurile de fotbal, ori cu materialismul infect al unui oraş şi al unei lumi unde bărbaţii par să stabilească ori să impună mereu sferele de interes, pasiunile şi hobby-urile oficiale ale unei familii ori ale unei comunităţi (fireşte, pescuitul şi fotbalul sînt cele care revin).

Cu abia vreo două excepţii, cele paisprezece proze propun o galerie de bărbaţi profund egocentrici şi care – amănunt semnificativ aici – nu fac decît să rănească mereu, chiar şi fără s-o ştie sau fără să vrea (mai cu seamă atunci!), ca în bucata „Viaţă normală”, unde un ins divorţat şi profund suferind, deşi încercînd să-şi refacă viaţa, împroaşcă la rîndul său din patima covîrşitoare care îl mistuie, eşuînd într-o gelozie de-a dreptul stupidă.

Sau în bucata „Monolit”, unde un bărbat mult mai în vîrstă decît iubita sa, văduv, la fel de suferind şi de nevindecat, dar profund egocentric, devine la rîndu-i agresor. Un fapt cu totul remarcabil în proza Iuliei Gherasim este şi capacitatea de a asocia cu subtilitate realismul observaţional celui ideologic. În derapajele şi eşecurile adulţilor bărbaţi se lasă întrezărit însuşi falimentul moral, psihologic şi industrial al comunismului, moştenirile lui toxice. La fel cum ajungem să ne întrebăm, la un moment dat, cine e copilul şi cine e adultul, într-o povestire precum „Winnetou”, unde transpare o şi mai năstruşnică idee, devenită probabil niţel incorect politică azi, şi anume aceea că, aşa cum sînt ei, mai mult sau mai puţin toxici, nu ar strica totuşi să îi iubim pe părinţi.

Există aici o comunicare subterană a părţilor unui întreg ontologic, psihologic, moral sau chiar ideologic, separate doar temporal sau circumstanţial, căci întreaga carte pare a construi un singur personaj feminin, surprins, pe rînd, la diverse vîrste. Faptul că prenumele în sine ale protagonistelor nu coincid este semnificativ atenuat prin divulgarea lor adesea doar pe final, ca şi cum nu ar fi fost mare nevoie de ele, cîtă vreme spaţiile memoriei afective sînt aproape invariabil aceleaşi.

Reţin atenţia atitudinea reciproc protectoare soră-frate (v. dedicaţia cărţii) şi gesturile recurente: fratele care îşi dă ochii peste cap, mama sau mătuşa care nu ştiu engleză, dar care sînt invitate să comenteze o piesă ori un videoclip, mama care se şterge la ochi atunci cînd nu o vede nimeni şi care suferă în tăcere etc. Nu mai puţin atîrnă în verdict unitatea tehnică şi compoziţională a textelor: în debutul fiecărei proze se plasează cîte un indiciu semnificativ, semn al stimulării unei lecturi cinegetice. Bulversarea cronologiei, inclusiv în genul erase & rewind (ca în povestirea „Cea mai norocoasă fată din lume”, vizînd o spectaculoasă şi imaginară revenire la puritate), ori jocul cu indirectul liber vertebrează şi apropie, la rîndul lor, enclavele narative.

O figură întrucîtva distinctă face bucata intitulată „Cel mai sus” şi inspirată parcă din capitolul „Moartea lui Marin Pisică” al celebrului roman Groapa de Eugen Barbu (acela făcînd la vremea respectivă obiectul unui reproş de ordin compoziţional din partea criticii). Singurul text ce face notă discordantă în ansamblu este „Deschide ochii”, o poveste mai puţin creditabilă, eventual într-o cheie fantastică, într-un registru al stranietăţii, deci cu totul diferit faţă de restul prozelor. Nu întotdeauna dăruite cu cele mai inspirate titluri, superlativele acestui ansamblu rămîn, totuşi, „Monolit”, „Cea mai norocoasă fată din lume”, „Relaţii internaţionale” sau „Winnetou”. (Alături, adaug excelenta povestire publicată în antologia Kiwi, 2024, intitulată „Dar n-ai face asta”).

Autoarea concepe o proză memorabilă şi pentru că recurge la deloc preţioase formule sapienţiale, ca exerciţii practice de supravieţuire ori depăşire a momentelor dificile. Deşi amar, raţionamentul cîştigă în eficienţă, fără a deveni însă sentenţios: „Panica altora mi-a dat întotdeauna speranţă”; „Liniştea casei noastre supravieţuise mai bine de douăzeci de ani la intersecţia dintre nepăsarea lui taică-miu şi nevrozele maică-mii”; „Singurătatea e la fel de nocivă ca fumatul a cincisprezece ţigări pe zi” etc. Ceea ce îi lipseşte în cel mai înalt grad lumii de azi, par a sopti vocile ascunse îndărătul acestor proze, este probabil empatia. În termenii unei parafraze la celebra piesă-manifest a lui James Brown (despre ale cărei versuri poate puţini ştiu că au fost scrise de către iubita sa, compozitoarea Betty Jean Newsome), fără atît de necesara (şi, am spune, delicat-feminina) empatie, această lume – feroce în masculinitatea ei – nu ar valora mai nimic.

Adrian Mureşan este critic literar. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.