Triptic de proză scurtă feminină

● Delia Hügel, Seara, după ora 9, Editura Litera, 2024.

Fineţea mizei ironice şi limbajul intelectualizat sînt primele două aspecte care individualizează scrisul Deliei Hügel. În bucata care deschide volumul său de debut, Ferdinand Şulek este un contabil cu ambiţii de scriitor, o figură deopotrivă comică şi tragică. Deşi caută să se elibereze de povara emoţională, de „trigger-ii” moşteniţi de la extrem de severii săi părinţi, nu face decît să-şi traducă realitatea înconjurătoare prin termenii acestora, favorizînd parcă la nesfîrşit, direct şi indirect, aceiaşi factori declanşatori ai traumei. „Ultimul obstacol” este astfel şi un text despre procrastinare, despre incompatibilitatea literaturii cu modele inspiraţionale ale dezvoltării personale, un text care caută să pună întrebări precum: de ce ai cu adevărat nevoie spre a putea scrie literatură? Alura de farsă comico-tragică a textului e întărită şi de graficul onomastic al personajului: de la eul social la subiectul deformat şi infantilizat de către părinţi, şi pînă la figura ratatului, uşor de luat peste picior. Altfel spus, de la „domnul Şulek” la „Nandi” şi apoi la „Şuli”, aşa cum este strigat de către unul dintre vecinii săi.

La fel ca onomastica, titlurile sînt excelent alese aici, părînd a fi rezultatul unei sedimentări îndelungate. Bucata „Fotbal”, comunicînd parcă subteran cu o proză dintr-un alt debut recent, Ce văd păsările de Iulia Gherasim (Polirom, 2024), duce mai departe tema educaţiei traumatizante, care frînge prin metode sever-burgheze elanul copilăresc-adolescentin, amplificînd predispoziţiile unei vîrste a impasului, a răspîntiilor de drum. Succesiunea unor „dimineţi de fată cuminte” se încheie cu o meditaţie subtilă asupra relaţiilor de cuplu, justificînd discret opţiunile tinerelor fete de a se angaja uneori în relaţii cu bărbaţi mai în vîrstă decît ele.

Un text bun este şi „Onoarea de gospodină”, glosînd în marginea aceleiaşi obsesii şi a grijilor pentru îndatoriri burgheze cu totul exagerate, implicit în relaţiile cu părinţii („scoate scara, dă jos perdelele, spală-le, spală geamurile, nu uita să ştergi roletele, dă cu aspiratorul, şterge de praf, spală faianţa în baie, mătură scările”), şi înfăţişînd peripeţiile unei femei în căutarea hipertrofiată a unei farfurii (nezburătoare). Umorul inerent nu poate escamota, totuşi, meditaţia gravă asupra unei tradiţii toxice, şi anume acea formă de reproductive work a femeilor din Estul Europei (în jurul căreia semnalez recentul articol din prestigioasa publicaţie Women’s Studies, semnat de Adriana Stan şi Cosmin Borza: „Labors of Love. Migration and Women’s Work in Contemporary Literature...”, nr. 6 / 2024).

Unele texte urmăresc toxicitatea unor relaţii şi a unor rutine („Mierea”), altele sondează convenţii ale fantasticului, ca în foarte interesantul scenariu (pînă la un punct, demn de un scurtmetraj) al bucăţii care dă titlul volumului, dar care se încheie supărător de previzibil şi întrucîtva infantil. De fapt, textele care se reţin domiciliază cu precădere în prima jumătate a cărţii, mai încolo înregistrăm o vădită scădere valorică. În probabil cel mai provocator text al volumului („Aşa se face”), tema presiunilor societal-familiale revine, dar – surpriză – cu alte mize de astă dată, şi nu îmi dau seama în ce măsură faptul s-a aflat în vederile autoarei. Scenariul este pretextat de organizarea unei nunţi, prin anii ’80, iar scopul său pare că e să ni-i facă simpatici pe cei doi tinerei intelectuali, studioşi din cale afară, progresişti şi emancipaţi, dar cam autişti social, în defavoarea părinţilor care îi bat la cap cu privire la cum se procedează de regulă, în cazul unui astfel de eveniment. N-or fi fost părinţii ideali, se-nţelege, dar nici tinerii nu par mai breji. Nu au nici o noţiune despre ce sînt naşii şi la ce servesc (întrucîtva straniu pentru verosimilitatea poveştii care se derulează în plin patriarhalism comunist), sînt lipsiţi de orice formă de elementară recunoştinţă ori empatie faţă de eforturile părinţilor, şi aceasta în contextul în care, nota bene, în afara unei coafeze „îmbufnate” pe mîinile căreia ajunge viitoarea mireasă, nu sînt privaţi de dreptul de a alege, se pot decide, de pildă, pentru interzicerea oricărei forme de muzică populară în timpul nunţii ori pentru „Biserica Roşie şi preotul luteran”.

Nici nu vreau să mă gîndesc ce ar însemna astăzi, în sînul unei familii cu adevărat tradiţionaliste, o astfel de turnură ritualic-confesională. Or, iată că aici lucrurile se pot lua şi à la légère, iar părinţii sînt departe de a se costuma în căpcăuni. Se vor fi simţind „stingheri şi inutili” cei doi tineri, cum sîntem informaţi de către vocea narativă, dar aceasta şi întrucît cei din jur caută să le facă un favor pe care ei nu îl înţeleg, adică, în aceiaşi termeni naratoriali, „să-i aducă cu picioarele pe pămînt”. La o lectură atentă, gesturile şi strădania părinţilor par mai degrabă înduioşătoare (făcînd o trecere în revistă a celor invitaţi la nuntă, mama miresei i-o arată entuziast şi pe „Tanti Jeni, care ţi-a bătut la maşină lucrarea de licenţă”).

Fireşte, întreg textul se concentrează pe stupoarea resimţită de viitorii soţi în faţa demersurilor la care nu ar fi fost, pasămite, consultaţi, cînd, de fapt, lucrurile stau sensibil diferit, iar respectiva stupoare bate înspre snobism şi camuflează, mai degrabă, personalităţile a doi tocilari fiţoşi, asociali şi lipsiţi atît de o minimală aderenţă la real, cît şi de o elementară empatie.

● Ştefania Mihalache, Gene dominante, Editura Humanitas, 2022.

Faptul că a scris scenarii de televiziune (între 2007 şi 2018) nu rămîne fără urme în proza scurtă a Ştefaniei Mihalache. Dimensiunea cinematografică a textelor sale îi oferă ocazia de a se juca la acest nivel, de a manevra după bunul plac perspectiva şi viteza de redare a materialului, insistînd uneori prin slow-motion, executînd salturi în cadru şi, deci, în memoria afectivă, reducînd alteori dialogurile la cîteva highlights, la frînturi de replici, unele tăiate la montaj, altele încrucişate, totul pentru a reda, în fapt, vuietul şi amestecul gîndurilor: „Chelneriţa îi zîmbeşte blînd. Ileana se uită întrebător, cînd la chelneriţă, cînd la meniu. O secundă privirea îi rămîne suspendată între cele două. (...) Chelneriţa începe să strîngă tacîmurile de pe mesele eliberate. Se mişcă de parcă execută o coregrafie secretă. Paharele se urmează unele pe altele, ocolesc elegant farfuriile care aproape îşi mîngîie smalţul cînd se aşază fin una peste cealaltă”.

Bucata „Rufe de spălat”, una dintre cele mai bune din volumul Gene dominante, reia pretextul narativ al hipertrofierii acelei reproductive work mai sus menţionate, dar într-un context ceva mai relaxat ideologic, mizînd pe mania unei mame „gospodine” pentru ideea de curăţenie. Inspirată este şi explorarea universului inocenţei, a candorii şi a copilăriei, în favoarea cărora autoarea pare că pune la bătaie un simţ în plus, în fapt, o a doua dimensiune care îi individualizează textele, după cea cinematografică, şi anume poeticitatea. În bucăţi precum „Chirca” sau „Nu te uita în jos”, această poeticitate se naşte tocmai din perceperea realităţii prin ochi de copil: „Nu e simplu şi n-are cum să fie fără efort să miroşi frumos, crede ea. Parfumul trebuie să fie parte din fiinţa florii, cum e sîngele în oameni, el nu are cum să plutească pur şi simplu la suprafaţă, probabil se smulge din floare, este împins în sus de undeva din adînc. De aia oamenii mari se dau cu parfum din sticlă, pentru că nu pot face efortul să-l producă singuri din corpul lor, îşi spune Ileana mirosind corola închisă a unei flori”.

Vuietul gîndurilor năstruşnice din mintea unui copil şi complexitatea descrierii lor trădează, în fapt, formaţia şi proiectul cel mai important de pînă acum al Ştefaniei Mihalache, din postura de critic cultural, şi anume studiul Copilăria. Reconstituiri literare după 1989 (Editura Paralela 45, 2019). În plus, fragmentele de proză din Gene dominante, convergente inclusiv la nivelul personajelor, sînt oricînd convertibile într-un roman al copilăriei, al formării, al devenirii.

● Mihaela Buruiană, Pe cine iubeşti mai mult?, Editura Nemira, 2023.

Pe recurenţa şi convergenţa treptată a personajelor, distribuite iniţial în planuri şi în poveşti separate, precum şi pe politicile candorii, reconstruind realitatea prin ochi de copil, mizează şi prozele Mihaelei Buruiană. Sugestia substituie deschiderea sertarelor narative, iar multe secvenţe rămîn pînă la final scăldate în mister, ca în cazul vîrstnicului Tudorică din bucata „Compunere”, „tataia” care şi-a descoperit abia la maturitate, asemenea domnului Şulek din proza Deliei Hügel, apetitul şi chemarea pentru literatură.

Ce o particularizează însă pe autoare sînt forţa de concentrare a textelor, igiena lor stilistică, frazele aerisite şi o anumită delicateţe a imaginarului, a situaţiilor, antrenînd uneori, prin atracţie, contexte precum naivitatea ori concesivitatea exagerată (ca în bucata „Orizont”). Marile nuclee tematice rămîn familia, relaţiile dintre părinţi şi copii, relaţiile dintre surori, paternitatea, dorinţa de integrare (portretul-robot al caracterelor intrate în scenă scoate la iveală drept numitor comun introvertirea), complexitatea ori dificultatea ipostazierilor dintre părţi (deopotrivă în sens juridic şi psihologic), a ţinerii în frîu a diferitelor manii care ne pasc.

Titlul volumului nu este împrumutat de la una dintre prozele reunite în sumar, ci se descoperă mai degrabă ca un laitmotiv al cîtorva dintre aceste bucăţi, ca stimul al unui răspuns ce poate varia de la caz la caz. Prin urmare, la întrebarea Pe cine iubeşti mai mult? răspunsurile diferă. Iată-l pe doar unul dintre ele: „Prea tîrziu am înţeles că nu e de ajuns să te iubească, în sfîrşit, cineva. Trebuie să te iubeşti şi tu”. De altfel, miza ultimă este psihologizantă, demonstraţia decorticînd cu minuţiozitate materialele cu care personajele îşi construiesc ori desăvîrşesc, adesea singure, propriile ziduri, ori inventivitatea debordant-sinucigaşă cu care îşi falsifică semnalele în comunicarea cu celălalt, pe un evident fundal traumatic ori anxios.

În bucata „Alte vremuri”, dialogul celor două surori oferă o inspirată variaţiune pe această temă. „Umbre” mi se pare cea mai bună bucată, un monument de subtilitate şi emoţie, dar nu e singura. În pofida abordării temei sărăciei chinuitoare, „Aşteptare” e genul de naraţiune luminoasă care se scrie mai rar astăzi, pătrunsă parcă de spiritul unei pelicule ca La vita è bella. Reţin şi bucăţile „Intermezzo”, cu o subtemă insolită, şi anume fobia de biserică, respectiv „Rebound”, o meditaţie asupra destinului şi asupra alegerilor pe care le facem în viaţă. În definitiv, unul dintre cele mai bune debuturi în proza scurtă, din ultimii ani.

Adrian Mureşan este critic literar şi lector la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.