După prăbușirea URSS, în 1991, Biserica Ortodoxă Rusă a fost instrumentalizată ca departament „mistic” în slujba imperialismului rusesc. Nu a mai contat încleștarea dintre Ortodoxia țaristă (care jucase un rol similar) și regimul ateu marxist-leninist. De cîte ori fusese nevoie, în ciuda persecuțiilor sălbatice ale bolșevicilor față de toate confesiunile religioase, B.O. Rusă s-a aflat la „datorie”, de pildă în al Doilea Război Mondial, cînd Stalin a folosit episcopatul (oricum infiltrat de NKVD și apoi KGB) ca soclu moral în lupta cu invadatorul nazist. După victoria Armatei Roșii (ajunsă prima pînă la Berlin), același Stalin a satelizat Europa de Est, întîmpinînd cea mai mică rezistență tocmai în țările cu majorități ortodoxe. Numai Grecia a scăpat! În rest, „lumina venea de la Răsărit”, cum spunea Sadoveanu, iar URSS devenea „bastionul păcii”, în vreme ce predici selecte se străduiau să-l prezinte pe homo sovieticus ca pe o întruchipare a idealului creștin...
În perioada post-sovietică, dragostea dintre ierarhia Patriarhiei Ruse și oligarhia lui Putin s-a transformat într-o logodnă ideologică indestructibilă. Deși deceniile de comunism au distrus rădăcinile spirituale ale vechii Rusii, cu urmarea că bisericile sînt de fapt aproape goale, regimul s-a grăbit să refacă lăcașuri distruse și să ridice altele noi, inclusiv o catedrală a Forțelor Armate, unde Stalin însuși apărea cu o aureolă de sfînt. Dincolo de vicisitudini, Ortodoxia rămînea liantul imperialismului rusesc. Nu e de mirare că patriarhul Kirill, vechi cadru de nădejde al KGB, a ucis orice disidență în rîndul clerului și a înhămat B.O. Rusă la carul propagandei putiniste, fără să vadă că binecuvîntează astfel nu doar agresiunea ilegitimă asupra unui stat suveran, ci și rachetele și dronele care ucid propriii săi fii duhovnicești, din Ucraina.
Întrucît se declară a treia Roma și urmașa Bizanțului, Patriarhia Rusă visează la vremurile bune cînd, sub teroarea ocupației sovietice, toate „Bisericile surori” făceau pelerinaje supuse la Moscova, pentru a-și manifesta deplina adeziune față de PCUS și de întîistătătorii pravoslavnici lucrativ întovărășiți cu ei. De aceea a sabotat Sinodul panortodox din Creta (2016). Comuniunea panortodoxă funcționează doar ca închinare la Centru, căci russki mir e mare cît lumea condusă de Patriarhul ei cu pretenții „universale”. Cine mai are nevoie de adevăratul Patriarh Ecumenic, biată rămășiță fanariotă a unui Bizanț care nu poate renaște decît la umbra Kremlinului?
În condițiile în care Trump îi dă apă la moară lui Putin și sacrifică Ucraina (deși ea a slăbit cu o jerftă de sînge enormă puterea militară a Moscovei), se pune întrebarea în ce măsură Patriarhia Română, care-și aniversează centenarul, va rămîne și autocefală, mai ales că mulți sinodali și clerici au participat în ultimii ani, sub pretextul sprijinirii AUR (și, mai nou, a ciudatului candidat Georgescu, cel cu agenda lui Putin în suflet), la încurajarea curentului eurosceptic, demonizarea dialogului ecumenic și cristalizarea unui ethos „suveranist”, de clară orientare anti-occidentală? Sub oblăduirea pastorală a Patriarhului Daniel, sînt sigur că singura formă latină a tradiției răsăritene își va păstra specificul și va continua să ajute Mitropolia Basarabiei, lovită, deodată cu Republica Moldova, de cea mai perversă manipulare și propagandă rusească. Însă poziția înțeleaptă, lucidă și iubitoare de România a Patriarhului nostru riscă să slăbească, de vreme ce o parte a clerului și ierarhiei crede că va combate secularizarea prin și mai marea secularizare adusă de idolatrizarea națiunii și izolaționismul filetist. Sindromul Teodosie se extinde furtiv, dacă nu chiar pe față, iar comunicarea dintre episcopii rămași pe calea dreaptă și elita mireană pro-europeană (deci cu adevărat patriotică) a devenit sporadică, riscînd chiar să capete forme „clandestine”, ca în anii 1980. Un regres major, pe care-l deplîng, tocmai pentru că n-am încă argumente pentru a-l considera pasager și surmontabil. Indiferent ce ne va mai rîndui Dumnezeu, ca lecție pentru păcatele și slăbiciunile noastre, ne rămîne măcar unora privilegiul de a nu (ne) minți, bine știind că un creștin lipsit de claritate morală e doar un fariseu purtat ca un dop de plută pe valurile tot mai umflate ale istoriei contemporane.
