De mii de ori am auzit, la Sf. Liturghie, acel vers din imnul Heruvic prin care ni se cere să „lepădăm toată grija cea lumească”. Nu poți să te apropii de întîlnirea cu Hristos euharistic și nici să te împărtășești cu El, dacă mintea îți este ocupată cu preocupări profane. Euharistia este remediul transfigurator al secularizării. Dreapta credință se regăsește în deplinătatea biblico-patristică a înțelesului ei la fiecare pasaj din cărțile de cult moștenite din tradiția bizantină. Din acest motiv spunem că Ortodoxia este doxologică: ea se formulează și se predă de la „catedra” liturgică a sfîntului altar și are ca ultim scop desprinderea transfiguratoare de cele josnice, materiale, trupești, trecătoare și coruptibile, urmată de instalarea „angelică” într-o stare de preamărire gratuită, spirituală și pe deplin încrezătoare a lui Dumnezeu. Scapi de apăsările lumii și din colivia aurită a idolatriei, lăudînd simpla și uluitoarea prezență a lui Dumnezeu, cel care a creat cosmosul ca spațiu al libertății umane și îl restaurează prin regăsirea libertății în Hristos, Agnus Dei, și singurul fără de păcat.
Preotul parohiei argeșene unde m-am retras ne-a amintit azi, tîlcuind Evanghelia zilei, că Dumnezeu i-a chemat la ospățul eshatologic pe toți oamenii și că „stăpînul” din parabolă nu le-a spus slujitorilor săi să-i „silească” pe toți să intre, așa cum au tradus unii textul grecesc, inspirînd felurite „inchiziții” fundamentaliste, ci să-i îndemne să intre. Ușa la care bate Hristos și prin care poate intra, chiar dacă e încuiată, așa cum a făcut după Înviere, „nu are clanță”, ne-a mai spus Părintele. Noi o deschidem pe dinăuntru, dacă înțelegem și dorim să facem aceasta. Numai idolatria – fie că privește cele materiale, tehnologia sau nația confundată iluzoriu cu „poporul ales” – te face să-ți calci în picioare libertatea constitutivă, deodată cu discernămîntul spiritual. O „biserică” plină cu oameni siliți ideologic să intre acolo e doar iadul lipsei lui Dumnezeu, unde mintea trează e îmbătată cu vanitatea „alegerii” predestinate și sufletul s-a îmbolnăvit de fanatism orb. „Învățătorul” celor sfinte care mutilează universalitatea mesajului evanghelic, sugerîndu-ți cine e „bun român” și cine nu, sau predicatorul care își sugerează pe cine să „votezi”, oricît ar fi de fals și de eretic „alesul”, și care alimentează diviziunea, polarizarea, ura față de „străini” și mînia iconoclastă nu e decît un lup în haine de oaie, un înșelător periculos, un smintit uzurpator al Cuvîntul lui Dumnezeu și un negustor simoniac, pus pe comercializarea sectară a harului divin.
Filetismul (adică naționalismul religios) nu e forma intensificată a patriotismului firesc și legitim, ci desfigurarea acestuia printr-o absurdă „privatizare” etnocentrică și liberticidă a mesajului evanghelic. Să ne amintim parabola samarineanului milostiv: nu preotul de la templu și nici levitul au descălecat pentru a-l obloji și vindeca pe necunoscutul „căzut între tîlhari” și lăsat „aproape mort”, ci acel disprețuit „străin” de „poporul ales”, care și-a ascultat umanitatea, conferindu-i cea mai nobilă și concretă urmare filantropică. În toată misiunea Sa pămîntească, Domnul Iisus Hristos s-a luptat pînă la Cruce pentru ca Legea să nu oprime, pentru ca măștile ritualiste să cadă, pentru ca ipocrizia autoîndreptățirii să fie descoperită, pentru ca templul („Casa Tatălui Său”) să nu devină un loc de negustorie pietistă, pentru ca duhul să dea viață, împotriva literei care ucide, și pentru ca fraternitatea palpabilă să dizolve morga lucrativă a unor „arhierei”cu inima împietrită.
Dacă vrem să rămînem credincioși învățăturii Sale, se cuvine să alungăm din pastorația BOR rătăcirea filetistă, acest izvor toxic de vrajbă comunitară, xenofobie și ignoranță speculată demonic, spre paguba sufletească a fiecăruia și a poporului pe care-l iubim, nu atît pentru că facem parte din el (de vreme ce nimeni nu-și alege locul de baștină), ci pentru că-i vrem binele. Știu că acest deziderat nu se poate îndeplini prin declarații formale și nici de pe o zi pe alta. Răul s-a insinuat adînc și s-a răspîndit ca o văpaie, așa că exorcizarea lui are nevoie de multă rugăciune, de înțelepciune regăsită și de dragostea care, deși proclamată mieros la tot pasul, a ajuns să ne lipsească dramatic. Trebuie să sperăm că așa va fi, Deo auxiliante căci, iată, în fiecare dintre noi dormitează un bun samarinean care pare să-și fi uitat menirea.
