Grigore de Nyssa, unul dintre marii Părinţi ai Bisericii (Capadocia, secolul IV), dă o frumoasă imagine a întrupării lui Christos. Dumnezeu, spune Grigore, „trimite săgeata sa aleasă, pe Unul-Născut Fiul său” în lume, în cei care îl caută. „E o dulce lovitură prin care pătrunde viaţa Duhului în cele dinăuntru, deschizîndu-şi, prin săgeată, o uşă şi o intrare.” „Dumnezeu e arcaşul care nimereşte în ţintă, care şi-a îndreptat bine săgeata spre ea” (Tîlcuire la Cîntarea Cîntărilor, IV, trad. P. Dumitru Stăniloae). Ţinta Arcaşului, a întrupării Cuvîntului este aşadar persoana umană în interioritatea sa, în centrul ei adînc. El, Arcaşul suprem, îşi poate lansa săgeata peste radicala distanţă între Creator şi creatură. Poate viza just îndepărtata şi ascunsa ţintă. De partea ei, ţinta nu e pasivă în această întîlnire, nu e lipsită de alegere şi libertate. Depinde de ea dacă primeşte săgeata, dacă e dispusă să se lase pătrunsă de mesajul acesteia. Depinde de ea dacă „îşi face din rană o laudă”, cum spune Grigore, dacă absoarbe lovitura divină, o înţelege şi lucrează împreună cu ea. Modul de prezenţă a credinciosului în afară, între apropiaţi, în societate, în istorie decurge / ar trebui să decurgă de aici.
Din suprema lui depărtare, Dumnezeu îşi lansează Cuvîntul spre o ţintă pe care doreşte să o atragă la Sine. Reuşita acestei trageri cu arcul – intimitatea între Arcaş şi persoana umană – ţine şi de receptivitatea celui vizat, de cîtă adîncime proprie dă rănii primite, de felul cum ea îi modelează inteligenţa şi viaţa.
Arcaşul se adresează fiecărei persoane umane, cu unicitatea ei, cu aptitudinile ei, cu modul ei propriu de a se situa în real. Nu consideră că ţinta umană este uniformă, nu trece peste posibilităţile specifice ale fiecăreia. Dimpotrivă. Parabola semănătorului şi parabola talanţilor, printre altele, arată cît de atent e Cuvîntul întrupat faţă de diversitatea interlocutorilor săi. Cînd Semănătorul aruncă sămînţa cuvîntului său peste suflete (o altă imagine a lansării Cuvîntului către uman), El face o analiză insistentă a „solurilor” pe care cade ea. Iar criteriul este acelaşi cu cel al săgeţii: adîncimea activă a înţelegerii cu care e primit cuvîntul său, cu care este primit El însuşi, Cuvîntul întrupat.
Fertilitatea spirituală a persoanelor nu înseamnă uniformitate, producţie identică. Christos acceptă diversitatea recoltei, preţuieşte în aceeaşi măsură gradele ei. Laudă la fel pe cei care aduc roadă diferită în asimilarea cuvîntului: „unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Matei 13, 23). În comentariul parabolei (Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste), Andrei Pleşu spune: „cîştigul poate fi spectaculos (vezi profitul ascendent raportat la 4, 20 de Marcu: «...unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută»), dar rămîne la fel de semnificativ cînd e descrescător (Matei 13, 23: «...unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci»). «Mult, mai mult, tot mai mult» apare ca echivalent cu «puţin, mai puţin, oricît de puţin». În teritoriul duhului, infinitezimalul contează. Creşterea minimală e la fel de preţioasă ca cea supraabundentă”. Important e ca săgeata sau sămînţa să declanşeze, în fiinţă, un răspuns adecvat, perseverent, orientat: inteligenţă spirituală, lucrare de sine, creativitate în întîlnirea cu Partenerul divin. Andrei Pleşu citează de altfel pasaje scripturale unde învăţătura creştină are în vedere tocmai varietatea persoanelor umane, cu datele, predispoziţiile, capacităţile lor: „fiecare după darul pe care l-a primit” (I Petru 4, 10); „darurile sînt felurite, dar este acelaşi Duh” (I Corinteni 12, 4 şi continuare 12, 5-13).
Fiecare persoană îşi are drumul ei spiritual unic, dar persoanele şi drumurile lor converg spre acelaşi Pol care le ţinteşte pe toate. Iată o temă pe care o prelungesc anumite comentarii patristice privind „naşterea lui Dumnezeu în suflet”. Tot Grigore de Nyssa: „Pruncul nou născut Iisus sporeşte felurit în cei care l-au primit, potrivit cu înţelepciunea, vîrsta şi harul lor. Nu e acelaşi în toţi, ci după măsura celui în care a venit; potrivit cu puterea fiecăruia de a-l cuprinde, El se arată fie prunc, fie înaintînd, fie desăvîrşit” (Tîlcuire la Cîntarea Cîntărilor, III). Dumnezeu se oferă fiecărui suflet potrivit cu capacitatea spirituală a persoanei în cauză: se adaptează „vasului”, dar îl şi transformă, îl amplifică, atrăgîndu-l spre nemărginirea Lui. Unul divin se comunică – neschimbat şi unu – potrivit diversităţii persoanelor umane; potrivit diversităţii lor, le atrage spre Sine. E respirul întîlnirii între Arcaş şi mulţimea fără număr a ţintelor sale. Această respiraţie a Cuvîntului în diversitatea persoanelor face parte din substanţa credinţei.
Anexă
În creştinismul electoral al dlui Călin Georgescu era vorba doar despre o singură persoană: dl Georgescu însuşi, autoînvestit într-o misiune sacră. În rest, apărea o entitate bloc, impersonală, uniformă, de care candidatul dispunea: „Eu am un pact cu poporul român”. Despre acest „pact” şi despre dl Georgescu, electoratul nu avusese ştire pînă în preajma alegerilor; nici despre mesajul lui care, sub aspect religios, e dominat de categoria colectivului. „Credinţa colectivă a românilor poate schimba cursul istoriei”, declama el printre altele. Răspunsul dlui Vasile Bănescu, fostul purtător de cuvînt al Patriarhiei: „Creştinismul e personalist, nu colectivist. Rugăciunea nu e niciodată etnică şi colectivă, ci personală. Ea nu poate schimba decît persoana care se roagă, nu istoria şi umanitatea” (Adevărul, 3.12.2024). Salut intervenţiile lui Vasile Bănescu, care a dat replica, riguros teologică, unui şir de asemenea elucubraţii cu pretenţie creştină.
Pe lîngă categoria colectivului uniformizat – sub care punea persoanele, credinţa şi poporul –, dl Georgescu îşi aroga o relaţie privilegiată cu „cosmosul” (românesc, fiindcă restul nu prea avea importanţă: „România este un sanctuar cosmic care susține echilibrul planetei”). În acest caz, persoanele umane erau iarăşi golite de substanţă, erau doar mediul unor energii, vibraţii, influenţe, luminoase ori malefice: toate cunoscute dlui Georgescu, care ştie cum să le gestioneze pe unele ca şi pe celelalte. El s-a prezentat aşadar în faţa electoratului ca mag şi automisionat al unui dumnezeu naţionalist, „local”, cu sediul principal în România. Beneficiar era un colectiv luat în arendă cu ajutorul unui limbaj halucinant. E discursul tuturor totalitarismelor, fie că utilizează un vocabular religios sau secular. Cum de a avut dl Georgescu atît succes cu un discurs unde credinţa e aşa brutal manevrată, deformată?
Reperul prim al credinţei e să-l iubeşti pe Dumnezeu „din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău, din toată puterea ta” (Matei 22, 27; Marcu, 12, 30; Luca 10, 27). Aşadar şi „cu tot cugetul tău”, cu puterea ta de judecată, de discernămînt. N-ar trebui ca admiratorii creştini ai dlui Georgescu să ţină seama de asta?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
