Dumnezeu este uman; omul este adesea inuman. Iată una dintre temele filozofului religios Nicolai Berdiaev (1874-1948). Berdiaev e un critic vulcanic al chipurilor de tip sociomorfic sub care îl gîndim pe Dumnezeu. Ne-am obişnuit, spune el, să-i aplicăm lui Dumnezeu mărci ale prestigiului mundan, categorii care au curs în relaţiile de societate. Gîndim raportul lui cu creatura ca pe un raport între „Stăpîn” şi „rob”. Gîndim divinul în termenii forţei, în opoziţie cu faptul că El nu acţionează niciodată din afară, discreţionar asupra persoanei umane. Îl declarăm creatorul unei armonii universale în care persoanele nu sînt decît părţi ale unui ansamblu unde unicitatea fiecăreia se pierde, o armonie care acceptă atîtea destine frînte, atîta nedreptate, atîta opresiune, atîta rău. Îl abordăm ca pe un „concept” al excelenţei, ca pe un „obiect” mental pe care gîndirea umană îl poate manevra, pe care instituţia religioasă îl poate folosi pentru a-şi legitima propria putere, pe care ideologii fundamentaliste şi regimuri politice îşi pot sprijini dictatul. În toate aceste cazuri nu facem decît să-l obiectivăm pe Dumnezeu, să gîndim relaţia Dumnezeu – om ca pe un raport între „obiecte”, în termeni ai exteriorităţii. Îl exilăm astfel pe Dumnezeu în sfera determinismului, a necesităţii, cînd El este esenţialmente libertate, cînd El deschide creaturii sfera libertăţii şi aşteaptă să o întîlnească în sfera libertăţii.
Filozofia religioasă a lui Berdiaev are în centru persoana în accepţiunea ei spirituală, metafizică. Tematizează dialogul între Subiectul divin şi subiectul uman care însetează, fiecare, după răspunsul liber, radical al celuilalt. Ce înseamnă pentru Berdiaev „răspuns liber”? Înseamnă răspuns creator, amplificare a sensului. Dumnezeu e creator, e Dăruitor de infinit sens vertical. Persoana umană îşi manifestă libertatea, se manifestă ca persoană aducînd Interlocutorului ofranda unor sensuri noi. Căutarea acestora, îndrăzneala întrebărilor care forează în contradicţiile dureroase ale condiţiei noastre, curajul de a zdruncina gîndirea religioasă inerţială, toate acestea ţin de creativitate, de relieful înalt al persoanei, de libertatea ei, demnă de libertatea Interlocutorului.
Potrivit lui Berdiaev, religiile – inclusiv creştinismul – nu au valorificat calea persoanei creatoare. Au promovat, dimpotrivă, „calea supunerii”, pe care persoana umană caută să se şteargă în faţa majestăţii divine. Or, în lipsa discernămîntului, o astfel de persoană poate ajunge să se supună nu lui Dumnezeu, ci surogatelor lui sociomorfice. Poate lua drept transcendenţă masivitatea categoriilor istoriei, poate îmbrăţişa credinţa colectivului, poate susţine ideologii agresive, spoite religios.
„Dumnezeu este uman”, spune Berdiaev, fiindcă El însuşi fundamentează chipul creator al omului şi se sacrifică pentru el; El însuşi aşteaptă ca omul să vină dinaintea Lui cu un asemenea chip. „Omul este mai puţin uman” atunci cînd uită de această aşteptare divină, atunci cînd foloseşte religia ca argument al gîndirii trîndave, dacă nu al agresivităţii, oprimării.
Or, Scripturile dau, într-adevăr, semn şi mărturie pentru calea creativităţii umane, o pun ca direcţie potrivită pentru întîlnirea cu divinul.
Cazul cel mai viu este cazul lui Iov. Prietenii lui sînt respectuoşi, bine gînditori faţă de divin. Dar îl concep în termenii gîndirii convenţionale, pasiv profesate. Nu vorbesc cu Dumnezeu, ci despre El. Lucrează cu conceptul de divin pe care gîndirea colectivă l-a constituit. Se fac apărătorii acestui concept, pledează pentru un „Stăpîn” care îşi poate strivi creatura sub nedreptăţi şi chin, ea avînd doar dreptul de a le accepta. Iov are, însă, curajul de a se adresa direct transcendenţei. Are destulă detentă verticală pentru a-l chema pe Cel Preaînalt la o comună explicaţie, la o judecată împreună. Iov îşi dovedeşte înalta creativitate cînd refuză patetic, stăruitor, pînă la capăt, să urmeze îndemnurile prietenilor, cînd susţine că gîndirea lor despre Dumnezeu este, poate, legală, dar insuficientă, parţială, de nivel prea jos. Iov are confirmarea propriei creativităţi cînd Dumnezeu îi dă să audă şi tăcerea Sa, şi glasul Lui vijelios, plin de infinite sensuri, care izbucneşte din acea Tăcere.
În Evanghelii, episodul femeii cananeence (Matei 15, 21-28; Marcu 7, 24-30) cuprinde şi el sugestia creativităţii umane. Christos refuză să asculte rugămintea străinei. Vorbeşte cu rigoare, cu brutalitate chiar. „Nu sînt trimis decît spre oile pierdute ale casei lui Israel... Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor”. Femeia, însă, reacţionează inventiv, proaspăt, creator. Are curajul de a muta lucrurile din loc, face apel la universalitatea divină. „Dar şi cîinii mănîncă din fărîmiturile care cad de la masa stăpînilor.” Christos e fericit: „Mare este credinţa ta, femeie!”. În cazul lui Iov, ca şi în cel al femeii cananeence, Dumnezeu se arată iniţial dur, necruţător. Nu este El oare aşa tocmai pentru a stîrni creativitatea omului? Pentru a atinge fibrele cele mai intime ale umanului, pentru a trezi acolo un răspuns nou, un elan demn de Sine?
În alte locuri scripturare, Christos îmbină rigoarea cu discreţia, insistenţa cu subtilitatea misterioasă a libertăţii. „Iată, Eu stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa, 3, 20). Aici, libertatea omului e garantată. Dar, pentru ca întîlnirea interiorităţilor să aibă loc, e necesară creativitatea, auzul spiritual ascuţit, sesizarea apelului divin.
În Cartea încercării, poetul persan Attar (secolul al XII-lea) desfăşoară calea interiorităţii pe care divinul şi umanul pot comunica fără mărginire. El îşi presară textul cu anecdote mistice, care au, ca şi în alte tradiţii spirituale, rostul de a uimi, de a deschide mintea spre noi niveluri de sens. Una dintre anecdote e expresivă pentru tema noastră. O femeie adulteră, sfîşiată de remuşcări, insistă pe lîngă Profet să primească pedeapsa legală (care în societăţile vechi înseamnă lapidarea). În pofida stăruinţelor ei, Muhammad întîrzie cît poate de mult aplicarea pedepsei, dar în cele din urmă cedează şi femeia este ucisă potrivit legii. După aceea, Profetul are un vis în care Dumnezeu îi spune femeii: „Profetul era ţinut să aplice legea. De zece ori i te-ai adresat lui, nici măcar o dată nu te-ai îndreptat spre Noi. Dacă te-ai fi întors o singură dată, în taină, spre Noi, ai fi fost eliberată, pentru veşnnicie, de greşala ta”.
Extremiştii musulmani, alde ISIS, talibani şi alţii, nu se pot prevala de asemenea anecdote ca să-şi comită crimele. Pentru ei, religia constă într-o brutală exterioritate. Nu iau în seamă conştiinţa – cea a victimelor şi cea proprie – cînd practică o religie a inumanităţii. Dacă anecdota e citită cum se cuvine, în cheie spirituală, ea articulează clemenţa umană, a Profetului – generoasă, dar inerent mărginită – cu nemărginirea clemenţei divine. Însă Dumnezeu nu îşi poate exercita generozitatea eliberatoare în lipsa îndrăznelii umane, a dorinţei de a-L întîlni în mod creator.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Credit foto: Wikimedia Commons
