Invitîndu-l pe Giotto să-i picteze capela unde dorea să-și doarmă somnul de veci, bancherul Enrico Scrovegni din Padova încheia, după cum avea să spună Chiara Furgoni, „cea mai bună afacere”. Nu avem motive să nu-l credem că voia astfel să ispășească păcatul (condamnat și de Dante) pe care se construise puterea propriei familii. Însă actul răscumpărător era gemelar legat de dorința de recunoaștere, din moment ce capela pentru care obținuse acordul ierarhiei Bisericii era proiectată să fie mai mult decît un spațiu al pietății private. Alegîndu-l pe Giotto, deja autor al frescelor de la Assisi cu scene din viața Sfîntului Francisc, Enrico Scrovegni nu ezita să-și afirme scopul. Și e adevărat că nimic nu i-ar fi putut păstra pînă astăzi memoria mai bine decît geniul celui care a oferit, într-un somptuos program iconografic, o reprezentare emblematică a învierii lui Lazăr pentru Occidentul medieval.
La inaugurarea Capelei, în 1306, ceea ce privitorii puteau admira în scena învierii lui Lazăr – unul dintre cele două miracole zugrăvite – era, într-un fel, ceea ce se așteptau să vadă, dacă ne gîndim la tradiția reprezentării acestui episod. Și totuși așteptării lor li se răspundea în mod inedit. În centrul inovației se află însuși Lazăr, înfășurat într-atît de puternic încît cu greu ar fi putut fi bănuit că respiră, avînd trupul aproape anulat de giulgiu și, mai ales, paloarea și rigiditatea morții. Cu ochii abia întredeschiși, el apare ca un „cadavru viu”, forțat de chemarea lui Hristos să iasă din mormîntul de piatră și menținut în picioare de dispozitivul solidar format de cei doi apostoli, Petru și Ioan. Chipul lui Hristos a pierdut blîndețea sau seninătatea din alte scene ale vieții Sale, adresîndu-i acum lui Lazăr o privire severă și imperativă.
Giotto găsește soluții spectaculoase pentru ingredientul esențial al scenei: respingerea duhorii cadaverice, care nu mai putea fi negată în preajma unui asemenea apariții. Dintre cei doi apostoli, Petru, cu o atitudine întrebătoare, se ocupă de dezlegarea feșelor, iar Ioan, cu fața drapată, la fel ca alt martor aflat în partea stîngă a mormîntului, semnalează olfacția. Această angajare a ucenicilor într-o acțiune neatribuită lor explicit în textul biblic este confirmarea unei îndelungate tradiții a interpretării ecleziale, potrivit căreia apostolii primiseră porunca de a-l dezlega pe Lazăr ca pe un simbol al iertării sacramentale. Prin expresivitate și diversitate, grupul central al martorilor reprezintă o celebrare a virtuților gestului, devenind mai atractiv pentru privitori decît cel al apostolilor din spatele lui Iisus sau decît cele două surori prosternate, dintre care Marta o acoperă aproape integral pe Maria – ciudată obturare într-o epocă încă „magdaleană”, de care Giotto și ucenicii săi nu aveau cum să fie străini, căci în capela Magdalenei de la Assisi, pictată ulterior, Maria va fi cea care o acoperă cu silueta sa pe Marta.
Oprindu-se asupra întîlnirii dintre Ioachim și Ana la Poarta de Aur, din același program iconografic, Victor Ieronim Stoichiță a pus în lumină „atenția remarcabilă pe care Giotto o acorda puterilor de acțiune ale privirii” (Despre trup. Anatomii, redute, fantasme, traducere de Anca Oroveanu și Ruxandra Demetrescu, Humanitas, 2020, p. 89). Arta acestuia nu era doar contemporană cu preocupările optice ale universitarilor padovani, ci și integrată în demersuri savante precum comentariul lui Pietro d’Abano din Padova la Problemata physica atribuită lui Aristotel. În cazul frescei învierii lui Lazăr, relația energetică a privirii își are polul de iradiere în Iisus și primește răspunsul interogativ al lui Petru. Lazăr nu poate (încă) privi. Iar faptul acesta reflectă probabil întregul sens al miracolului pe care Giotto dorea să-l comunice. Înviatul este ridicat din mormînt de puterea divină a lui Hristos și sprijinit de ucenici. Inerția lui mortuară e dovada radicală a măreției miracolului. În planul alegoriei spirituale, era limpede că oricine se asemăna cu Lazăr, începînd cu ctitorul capelei, putea fi readus la viață numai prin milostivirea lui Dumnezeu și intercesiunea Bisericii.
(fragment adaptat din cartea Învierea lui Lazăr de-a lungul secolelor (125-1486), vol. I, Editura Spandugino-Zeta Books, în curs de apariție)
Bogdan Tătaru-Cazaban este preot și cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2023).
