O fatwa care orbește

În 2010 eram studentă la master în Olanda, cînd Salman Rushdie a fost invitat la Universitatea din Leiden să țină o conferință despre libertatea de exprimare și atacurile pe care le-a suferit pentru asumarea ei. În acea zi de martie, Pieterskerk, biserica gotică ce domină încă centrul orașului Leiden, era neîncăpătoare. Publicul avid să asculte cuvintele lui Rushdie umplea fiecare colțișor al vechii biserici după ce doritorii se înregistraseră cu săptămîni înainte pentru a prinde un loc. Procesul de înregistrare implicase înscrierea datelor din pașaport și un control de securitate foarte strict înainte de a accede în biserica în care urma să vorbească Rushdie, unde a trebuit să ne prezentăm cu două ore înainte de începerea conferinței ca atare. Toate aceste detalii mi-au revenit clar în memorie pe 12 august 2022, cînd media internaționale au raportat atacul suferit de Salman Rushdie în Chautauqua, statul New York, unde a fost înjunghiat de 12 ori de Hadi Matar, în cadrul unui eveniment foarte asemănător cu acela la care participasem și eu cu ani în urmă în Leiden. Prima mea reacție a fost de uimire: îmi aminteam controlul de securitate strict de la evenimentul din Leiden. Cum se poate ca, tocmai în SUA, un atacator să se poată apropia de Rushdie cu un cuțit pe care evident nu i-l luase nimeni la intrarea în amfiteatru? Rushdie a reușit să supraviețuiască atacului, dar a rămas cu multiple sechele fizice și psihice și și-a pierdut ochiul drept. După 35 de ani, celebra fatwa dată de ayatollah-ul Khomeini  în 1989 reușise să îl orbească.

Fatwa după Versetele satanice

Săptămîna trecută a început procesul lui Hadi Matar, tînărul de origine libaneză care l-a atacat în 2022 pe Rushdie. Matar nu a dat declarații elaborate, în stilul celor date publicității de atacatori asociați cu Al-Qaeda sau cu ISIS după un atac. Totuși, este clar că motivația lui a fost religioasă, iar atacul a fost conceput ca pedeapsă pentru blasfemia pe care Rushdie ar fi comis-o prin publicarea Versetelor satanice. Imediat după publicarea cărții, în 1988, Rushdie, născut în India într-o familie musulmană, a fost acuzat de blasfemie. Titlul cărții se referă la aspecte controversate din islam. Face trimitere la două versete în care zeitățile păgîne ar fi fost lăudate (ceea ce ar contrazice învățătura monoteistă a islamului), care ar fi fost șterse din Coran deoarece ar fi fost inspirate de Satan. Cartea, care explorează de fapt tensiunile vieții de imigrant în Londra, include și alte referințe controversate, precum numirea unor prostituate cu numele nevestelor profetului Mahomed. Imediat după publicare, Versetele satanice a fost arsă în public în Marea Britanie și în mai multe țări din lumea musulmană, iar în februarie 1989, liderul suprem al Iranului, ayatollah-ul Khomeini, a emis o fatwa, un decret religios, prin care cerea oricărui musulman care ar fi avut ocazia să îl asasineze pe Rushdie. Conform legii islamice, o fatwa poate fi revocată doar de cel care a emis-o. Chiar dacă Khomeini a murit în 1989, condamnarea a rămas valabilă și Rushdie și-a petrecut următorul deceniu în ascuns, sub protecția serviciului de securitate britanic, experiență descrisă amplu în autobiografia Joseph Anton publicată în 2012.

Cuțitul și salvarea prin artă

La sfîrșitul anilor ’90, cu toate că celebra fatwa a lui Khomeini a rămas valabilă, președintele iranian Khatami a declarat că guvernul țării sale nu mai căuta în mod activ asasinarea lui Rushdie. Această declarație destul de ambiguă a adus la relaxarea măsurilor de securitate din jurul lui Rushdie, care s-a simțit destul de în siguranță ca să renunțe la protecția permanentă primită în Marea Britanie și să se mute la New York, unde a avut o viață normală pînă la tentativa de asasinat din 2022. Imediat după atac, lideri politici precum președintele SUA, Joe Biden, și cel al Franței, Emmanuel Macron, s-au grăbit să îl elogieze pe Rushdie ca pe un campion al libertății de exprimare. De asemenea, au fost organizate evenimente publice din solidaritate cu Rushdie și cu valorile pe care le reprezintă. Ca parte a procesului de recuperare, Rushdie a scris despre experiență într-o carte: Cuțitul. Reflecții în urma unei tentative de asasinat (Polirom, 2024). În Cuțitul, autorul explică în detaliu tratamentele medicale prin care a trecut, dar face și o amplă analiză detaliată a contextului religios și politic din care a apărut asasinul său. De asemenea, cartea se vrea un manifest artistic, în care Rushdie, exponent al iluminismului și frumosului artistic, învinge ura născută din obscurantism: „Am înțeles că trebuia să scriu cartea pe care o citiți acum înainte de a putea trece la altceva. Scrisul urma să fie modalitatea mea de a lua în posesie cele întîmplate, de a prelua controlul și a mă înstăpîni asupra evenimentelor, refuzînd să fiu doar o victimă. Aveam să răspund violenței prin artă” (p. 84).

După 35 de ani, o fatwa dată în 1989 de un ayatollah pe moarte a reușit să îl orbească ideologic pe Hadi Matar suficient de mult încît să ajungă să îl orbească fizic pe Rushdie. Supraviețuind atacului și scriind povestea procesului de recuperare fizică prin care a trecut, Rushdie și-a confirmat imaginea de apărător al libertății de expresie. Dar atacul și procesul lui Matar arată și reversul medaliei: nici puterea unei fatwa care orbește nu dispare vreodată.

Valentina Covaci este specialistă în istoria Bisericii și liturghistă.

Foto: Salman Rushdie, foto: Wikimedia Commons