Cel de-al doilea mandat al lui Donald Trump la Casa Albă a început pe 20 ianuarie. Imediat după ceremonia de inaugurare, președintele a semnat sute de ordine executive care transformă în legi promisiunile electorale MAGA (Make America Great Again). Măsurile au avut impact imediat: ajutorul internațional a fost sistat cu doar două excepții, Israelul și Egiptul; doar două sexe biologice, masculin și feminin, vor fi recunoscute în SUA; regulamentul privind deportările imigranților a fost schimbat astfel încît aceștia să poată fi deportați în număr mult mai mare. Consecințele sînt imediate și dezastruoase, de la oprirea campaniilor de vaccinare în Congo la faptul că imigranților fără documente le este frică să iasă din casă. Evident, aceste măsuri au produs consternare atît în SUA, cît și peste hotare, iar criticile nu au întîrziat să apară. După cum ne-am aștepta, majoritatea criticilor au venit din stînga spectrului politic. De unde și surpriza nou-alesului președinte cînd cineva, spre oroarea lui chiar o femeie, a avut curajul să-l mustre chiar în timpul uneia dintre grandioasele ceremonii menite să îi serbeze revenirea la Casa Albă. A doua zi după inaugurare, Trump și suita sa au participat la un serviciu liturgic la Catedrala Națională din Washington, D.C., celebrat de episcopul Mariann Edgar Budde. Astfel de ocazii sînt destul de convenționale, iar Trump, fără îndoială, nu se aștepta la ceea ce a urmat. Din amvonul Catedralei Naționale, episcopul Mariann Edgar Budde a rostit o predică ce fără îndoială va rămîne în istorie, o pledoarie pentru respectarea unor valori fundamentale ale creștinismului: compasiunea și comuniunea. Asemeni episcopilor din vechime, Mariann Budde a rostit adevărul în fața celor aflați la putere, fără să se teamă de consecințele pe care și le putea atrage, adică ne-a arătat ce înseamnă parrhesia.
Ce este parrhesia
În Atena clasică, parrhesia desemna privilegiul cetățenilor de a vorbi liber și cu franchețe, iar „cel care rostește adevărul” (gr. parrhesiastes) era unul dintre epitetele folosit pentru a-l desemna pe bunul sfătuitor, pe filosoful care nu se teme să spună adevăruri neplăcute în fața celui puternic. Virtute civică în contextul culturii clasice, parrhesia apare frecvent și în Noul Testament, unde desemnează atît modul în care Iisus le vorbește discipolilor, cît și modul apostolilor de a vorbi și de a se comporta atunci cînd își apără credința în Christos în fața judecătorilor. Parrhesia, libertatea și curajul de a rosti adevărul în fața celor aflați la putere, o virtute cetățenească, devine și o virtute creștină. Martirii de la începuturile creștinismului vorbesc cu parrhesia, la fel cum filosofii culturii clasice fuseseră lăudați pentru curajul de a vorbi liber. Treptat, în context creștin, parrhesia ajunge să desemneze licența ierarhilor de a-i mustra pe împărați cînd acționau contrar învățăturii creștine.
Unul dintre cele mai celebre exemple este cel al episcopului Milanului, Ambrozie (c. 339-397), care a arătat ce înseamnă parrhesia în confruntarea cu împăratul Teodosiu cel Mare I (379-395). În iunie 390, unul din generalii lui Teodosiu, Butheric, a fost ucis în timpul unei revolte urbane izbucnite în Salonic. Trupele romane staționate în oraș au înăbușit-o imediat, cu o cruzime care i-a șocat pe contemporani. Răspunsul roman a fost atît de violent încît a rămas în istorie cu denumirea de „masacrul de la Salonic”. Vestea masacrului a ajuns la Milan, pe al cărui tron episcopal se afla în acel timp Ambrozie. Sozomen relatează în a sa Istorie bisericească ceea ce a urmat, un episod imortalizat frecvent în arta occidentală, printre alții de Rubens și de Van Dyck. După ce vestea celor întîmplate la Salonic a ajuns la Milan, Ambrozie a refuzat să îl mai primească în biserică pe împărat, căruia i-a interzis să primească euharistia pînă cînd acesta nu avea să facă pocăință pentru masacrarea atîtor inocenți. Sozomen relatează cu admirație curajul lui Ambrozie, dar laudă și reacția lui Teodosie. În loc să se supere pe episcop, împăratul a fost cuprins de admirație pentru „parrhesia demonstrată de episcop”. Ambrozie este doar unul dintre episcopii de la începuturile creștinismului lăudați ca parrhesiastes. În mod surprinzător, în 2025 vedem reînnoită tradiția episcopului care nu se teme să spună adevărul în fața celui puternic în predica ținută de Mariann Edgar Budde.
Parrhesia creștină astăzi
Predica din Catedrala Națională din Washington este o pledoarie pentru păstrarea unității americane prin respectarea drepturilor diferitelor grupuri minoritare. În contextul ordinelor executive care vizează direct imigranții și persoanele transgender, predica episcopului Mariann Edgar Budde în fața lui Trump este un act de curaj. Amploarea curajului ei poate fi măsurată în reacția lui Trump și a simpatizanților săi. Proaspăt ieșit din biserică, Trump s-a și repezit la amvonul rețelelor de socializare ca să o desființeze pe Mariann Budde, apostrofînd-o cu epitetul pe care îl folosește de obicei pentru toate femeile care nu îl laudă: „nasty” (răutăcioasă). Spre deosebire de împăratul Teodosie care a apreciat parrhesia lui Ambrozie, Trump a reacționat în maniera meschină, postînd mesaje precum: „[Mariann Edgar Budde] nu își face meseria cum trebuie. Ea și Biserica ei datorează scuze publicului” sau „[Mariann Edgar Budde] e o persoană din stînga radicală, care îl urăște pe Trump cu pasiune” etc. Simpatizanții MAGA, foarte mulți dintre ei creștini practicanți, au sărit imediat în apărarea lui Trump și au cerut înlocuirea episcopului, care a fost acoperită de oprobriul trumpist, primind și amenințări cu moartea. Evident, apelul ei pentru unitate și milă nu a avut nici un efect asupra președintelui ale cărui ordine executive deja au divizat SUA și mai mult.
Lumea în care trăim este din ce în ce mai împărțită în tabere din ce în ce mai greu de reconciliat. Valorile creștine, mai ales într-o țară ca SUA, unde credința în Dumnezeu apare pînă și pe dolari (In God We Trust), ar putea fi puntea de reconciliere. Nu sînt. Vorbele rostite de parrhesiastes nu îl mai întorc pe conducător spre pocăință, ci spre iPhone și o nouă postare vitriolantă.
Valentina Covaci este liturgist și specialistă în istoria Bisericii.
Foto: Mariann Budde, credit foto: Wikimedia Commons
