Provocările unui profet al păcii

În 2020 mi-am pierdut una dintre cele mai bune prietene pentru că am încercat să îmi justific pacifismul. Armeancă din Armenia, teolog de profesie, prietena mea a încetat să îmi mai vorbească pentru că în timpul războiului din Nagorno-Karabah din 2020 am sugerat că Armenia ar trebui mai degrabă să renunțe la acest teritoriu decît să piardă iar oameni pe front. Nu sînt susținătoarea acțiunilor Azerbaidjanului în Nagorno-Karabah și cunosc foarte bine lunga și dureroasa istorie a pierderilor umane și teritoriale suferite de armeni în ultimele două secole. Totuși, în această circumstanță, pledoaria pentru viețile umane, armene și azere, mai presus de orice teritoriu, m-a făcut să pierd un prieten.

Nu sînt singura. Trăim într-o lume dominată de război. Războiul a ajuns la granița noastră, nu îl putem ignora. Violența brută a războiului este eroizată, iar cine exprimă, chiar timid, opinii irenice în spațiul public este imediat acoperit de oprobriu, de acuzații de lașitate morală sau, chiar mai rău, de relativism. Trebuie să fii procul dubio pentru cineva și împotriva altcuiva. În zgomotul asurzitor al războiului, vocea celui care pledează pentru pace chiar se aude în pustiu. Este și cazul papei Francisc, un preot de 87 de ani, ale cărui apeluri irenice legate de războaiele din Ucraina și Gaza suscită de fiecare date controverse. Nu, Dilema nu este varianta în limba română a L’Osservatore Romano, oficiosul Vaticanului, și nici autoarea acestui articol purtătoarea de cuvînt a Sfîntului Scaun. Dezbaterile declanșate de afirmațiile papei Francisc merită analizate deoarece sînt un barometru al discursului public actual despre pace și rolul Bisericii în făurirea ei.

Eroizarea violenței

Declarația papei care a ultragiat cel mai recent a fost făcută într-un interviu acordat canalului de radioteleviziune din Elveția RSI, în care papa a vorbit despre „curajul de a negocia” al părții combatante care suferă cele mai multe pierderi, care, de dragul de a salva alte vieți de la pieire, trebuie să aibă curajul de a arbora „steagul alb”. Discuția era despre Ucraina, iar răspunsul papei cu „steagul alb” a preluat ad litteram fraza folosită de jurnalistul care îi punea întrebările. Interviul, înregistrat în februarie, a fost difuzat în întregime de RSI abia pe 20 martie. Totuși, la doar cîteva ore de la înregistrarea lui, vorbele papei Francisc și răspunsul imediat al autorităților ucrainene au devenit virale, pontiful fiind acuzat de defetism și simpatii pro-ruse. Acesta este doar ultimul episod din saga „papa Francisc și războiul“. Cu toate că, de la începutul războiului, papa a făcut sute de apeluri pro-Ucraina, pe care a declarat-o „martiră”, orice declarație care pledează pur și simplu pentru pace de dragul păcii este imediat înfierată. Același lucru se întîmplă și în cazul războiului dintre Israel și Hamas. Inevitabil, pledoaria papei pentru pace nemulțumește una dintre părți. I se cere vehement acestui preot de 87 de ani să fie clar cu noi și împotriva lor. Tot ce e mai prejos de eroizarea violenței, de glorificarea războiului purtat pentru cauza dreaptă, cu alte cuvinte, orice glorificare a păcii de dragul păcii este considerată inacceptabilă. Tocmai de aceea, afirmații precum cea făcută de Francisc în timpul rugăciunii Angelus din 29 octombrie anul trecut, cînd s-a rugat pentru un armistițiu în Gaza deoarece „războiul este întotdeauna înfrîngere, întotdeauna”, sînt întîmpinate, în cel mai bun caz, cu scepticism.

De ce? Chiar vrem ca cel mai cunoscut preot din creștinătate să caute prin vechile missale după „liturghia în vreme de război” (missa in tempore belli), care conține rugăciuni votive prin care preotul se roagă pentru victoria armatei pe care o păstorește împotriva adversarilor (de obicei necreștini)? Acest tip de liturghie este de mult arhivat și considerat o relicvă a unei ere revolute. Chiar vrem să îl vedem pe papa de la Roma binecuvîntînd focoase nucleare, cum fac preoții ruși? Sau sîntem dispuși să auzim, în zgomotul războiului, și o pledoarie pentru pace, chiar dacă idealistă?

Fericiți făcătorii de pace

„Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9) este unul dintre cele mai cunoscute versete din Noul Testament. Cuvinte clare care nu au nevoie de exegeză. Și totuși, istoria creștinismului, în general, și a papalității, în particular, nu sînt străine de conflicte armate. Predica ținută de Urban al II-lea la Clermont a lansat cruciadele, în timpul cărora noțiunea de „război sfînt” a fost glorificată în scris de o armată de teologi și liturgiști, și în bătălie de armatele creștine pornite să elibereze Ierusalimul. Prin Francisc, Biserica se opune nu doar războiului sfînt, ci războiului în general. Cu acest papă, Biserica se îndepărtează inclusiv de noțiunea de război drept. Elaborată de Sfîntul Augustin (354-430), dogma războiului drept include trei condiții care pot justifica războiul: să aibă o cauză dreaptă, adică să răspundă unei agresiuni directe; să fie declarat de o autoritate competentă; scopul lui trebuie să fie restaurarea păcii (nu cîștigurile teritoriale). Papa Francisc a declarat public dreptul Ucrainei de a se apăra în fața agresiunii Rusiei și al Israelului de a se apăra în fața atacurilor Hamas. Dar, cu toate că se expune acuzelor de naivitate, papa se întoarce mereu la tema păcii necondiționate. Războiul poate fi justificat și, începînd cu Iliada, cultura europeană a produs nenumărate discursuri despre justețea unui război sau a altuia. Cei care îndrăznesc să condamne războiul nu suferă de relativism moral. Condamnarea războiului în sine nu înseamnă susținerea agresorului, ci pur și simplu credința în valoarea fiecărei vieți umane, indiferent de tabăra căreia îi aparține.

Războiul nu va dispărea prea curînd din agenda zilnică. Mai mult, ca cetățeni ai unei țări aflate la granița cu Ucraina, sîntem pe deplin justificați să glorificăm rezistența acestei țări în fața agresiunii Rusiei, ca unii care ar putea fi următoarea țintă. Adevărat. Însă în toată rumoarea belicoasă care se revarsă din mass-media și de pe rețelele de socializare, putem să tolerăm și un mesaj irenic, un apel la pace de dragul păcii.

Valentina Covaci este specialist în istoria Bisericii și liturgist.