Așa cum s-a redactat o istorie a istoriei religiilor, există și o istorie a istoriografiei, care nu e niciodată fixată, mai cu seamă în raportarea critică la sursele antice, tardo-antice și medievale din aria culturilor mediteraneene. Surse literare relativ sărace au fost de mult coroborate cu dovezi arheologice (epigrafice, numismatice etc.) pentru a satisface nevoia noastră perpetuă de înțelegere a trecutului. Trecutul ca atare e intangibil – și prea complex pentru a ne fi restituit integral –, așa că tot ce fac filosofii istoriei și istoricii de catedră e să reconfigureze marile inventare „factologice” printr-o permanentă schimbare de accent și grilă analitică. Vedem același material documentar din unghiuri care ne schimbă periodic percepția, fie că își propun sau nu să ne confirme prejudecățile „ideologice” despre tradiția comună din care descindem.
Un exemplu de nouă abordare a secolului IV d.Hr. ne e dat de Edward J. Watts, în volumul Ultima generație păgînă (Humanitas, 2024, 467 p., traducere de Wilhelm Tauwinkl și Dan Siserman). Autorul predă istorie romană și bizantină la Universitatea din San Diego (California), iar textul său – cu notele erudite expediate la finalul volumului – se citește cursiv, asemenea unui scenariu cinematografic. „Ultima generație păgînă” e cea care a trăit, grosso modo, între 330 și 390 d.Hr., participînd prin funcții publice, ritualice și opere literare (precum vastul corpus epistolar datorat retorului Libanios din Antiohia Siriei) la un regim imperial aflat sub presiunea crescîndă a liderilor creștini (episcopi sau călugări, fie ei autori de opere teologice și polemice anti-păgîne, fie simpli actori în acțiuni violente contra religiei tradiționale, precum mini-războiul civil din 392 provocat de asedierea templului lui Serapis, din Alexandria Egiptului).
Teza lui Edward J. Watts este că acea religie tradițională (prezentă de aproape trei milenii în bazinul Mediteranei) nu a fost destituită atît prin decrete imperiale pro-creștine, cît prin relativa anarhie dintr-un imperiu zguduit de succesiuni contestate și de asaltul barbarilor în curs de romanizare, ca și prin suprainterpretarea normelor legale din partea unor demnitari provinciali lipsiți de scrupule. Religia romană clasică era civică, politeistă și incluzivă, adică relativ tolerantă cu noutățile, adăugate Panteonului fără prea multe comentarii. Zeii – fie greco-romani, fie orientali –, ca și diversitatea cultelor publice făceau parte dintr-o teogonie, teologie civică și pietate gentilică în care toate întruchipările „numinosului” și expresiile sacralității coabitau relativ armonios. Împărații – de la convertul Constantin cel Mare pînă la Teodosie cel Mare – au căutat să împace acest patrimoniu cu nou apăruta Biserică a lui Hristos: ei urmăreau pacea socială și satisfacerea unei ample elite implicate în guvernarea fiecărei „prefecturi” fără să-și pună probleme de metafizică.
Creștinismul a fost din start antisistem (asta a încurajat și sporadicele persecuții sau tentativa eșuată a lui Iulian Apostatul de a reinstaura tradiția păgînă) și a rămas așa și după ce împărații au început să folosească Biserica în jocurile politice. El nu s-a putut „adăuga” religiei tradiționale tocmai pentru că i-a opus revelația biblică, în fața căreia zeii au devenit nu doar idoli mincinoși, ci și demoni care necesită o radicală exorcizare. Fanatisme au izbucnit în ambele tabere, însă cel creștin nu s-a manifestat doar ca fidelitate față de monoteism, ci și ca bătălie existențială pentru adevărul unic, deși au existat Părinți ai Bisericii (de la Clement Alexandrinul pînă la marii cappadocieni) care au acreditat ideea revelației naturale, pe calea filosofiei „omenești”: așa cum Hristos i-a scos din iad pe drepții Vechiului Testament, au existat și în afara iudeo-creștinismului purtători ai „semințelor” Logosului divin. Pînă la urmă, dacă putem reconstitui scena europeană tardo-antică din ambele perspective (creștină & păgînă) trebuie să le fim recunoscători acestor autori patristici deschiși la minte, care au prelungit cariera limbilor „clasice” într-o cheie umanistă, respectuoasă cu înfăptuirile majore ale culturii pre-creștine. Cum ar fi putut creștinismul să fie universal în spațiu, dar nu și în timp?
