Prin 2011, am vizitat la Metropolitan Museum din New York expoziția „Russia!”. Moscova primului Putin plătise sume uriașe pentru a le arăta americanilor, în metropola lor cosmopolită, 300 de ani de pictură rusă. Puteai vedea acolo tot ce conta, de la Troița lui Rubliov pînă la artiștii de după Gorbaciov. Am fost (nu foarte) uimit să constat că pictorii ruși – școliți mai cu seamă în academia de artă din Sankt Petersburg, dar și „independenții”, atîția cîți puteau exista într-un stat centralizat și autoritar – fuseseră constant sincronizați cu școlile și curentele estetice europene. Cel puțin în registrul picturii, Rusia nu părea să fi avut dileme eurasianice: identitatea ei ținea clar de Europa, de la iconarii inspirați de Bizanț pînă la impresionism, de la frescele istorice ale romanticilor de soiul unui Repin sau artiștii freneticei avangarde, apărută în preajma revoluției bolșevice, pînă la realismul socialist, formal înrudit cu arta propagandei naziste.
Că Rusia socială, politică și culturală a suferit de fapt o continuă criză de identitate rezultă cu mare claritate din excelenta carte a lui Martin C. Putna, Tablouri din istoria culturală a religiozității ruse, tradusă din cehă de Maria-Mădălina Mihai și apărută la finele lui 2024 la editura ieșeană Doxologia. Născut în 1968, autorul acestei pasionante sinteze expozitive, dacă nu „expoziționale”, căci e vorba despre o suită de „tablouri”, a făcut studii de filologie clasică și slavistică, dar și de teologie, înainte de a deveni (din 1991) profesor de antropologie culturală la Universitatea Carolină din Praga. Martin C. Putna compară pertinent dinamicile spiritual-culturale rusești cu cele din Europa de Est și de Nord, cartografiază preluările și metamorfozele unor motive occidentale în imensul creuzet al elitelor medievale, țarist iluministe și apoi comuniste, reușind să ne arate că Rusia nu a fost niciodată omogenă și unitară (de unde și „nevoia” obsesivă de centralizare opresivă, în jurul elementului rasial rusesc). Avem Rusia kieviană, Rusia Novgorodului, Rusia moscovită și Rusia petersburgheză, ca expresii ale diverselor grupuri etnice slave, combinate cu elemente germanico-baltice și poloneze. Cele patru chipuri sau nuclee politice ale lumii rusești au pus în scenă bătălia continuă dintre modelul ruso-mongol, colectivist și despotic, și cel ruso-vareg (polono-ucrainean & lituanian) individualist, democratic și ușor anarhist. Liniile de înaltă tensiune care au asigurat dialectica și competiția acestor arhetipuri societale au fost mereu plantate pe solul religiei, respectiv al bătăliei dintre păgînism, ortodoxia bizantină, catolicismul teutonic și apoi iezuit și protestantismul prusac, fără a exclude rolul isihasmului filocalic, influența iudaismului kazar și hasidic, impactul uniatismului „greco-catolic” sau gnoza secularizantă a francmasoneriei.
Dacă Rusia lui Ivan cel Groaznic și apoi cea a despotismului luminat (Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare) nu s-ar fi extins „preventiv” pînă la fruntariile Chinei, pentru a exorciza veacurile de dominație mongolo-tătară, Rusia, oricum imensă, ar fi fost indiscutabil partea orientală a unei Europe creștine unite de la Atlantic la Urali. Cu actuala ei geografie, cel mai întins stat din lume e însă inevitabil supt de fantasma unei lumi ruse autonome și distincte, între Europa și Asia non-creștină. Situarea ei fatidică e agravată de memoria imperiului sovietic, cînd Moscova comanda pînă la Berlin, după ce înglobase în utopia ei comunistă toată Europa răsăriteană. Vom vedea – sau vor vedea cei prezenți la sfîrșitul regimului Putin și, mai departe, al secolului 21 – cum se va „rezolva” această inextricabilă șaradă confesională, civilizațională și geopolitică.
Deocamdată, lectura cărții lui Martin C. Putna ne ajută să surprindem identitatea plurală și de fapt fluidă a unei rusități în plină disonanță cognitivă, care combină tragic ura de sine, complexul decalajului istoric și vechiul mit panslavist al unui destin mesianic, chemat să „salveze” lumea creștină printr-un amestec de naivitate sacrificială, simplitate sufletească și violență irațională, total ruptă de rațiunea „occidentală” a democrațiilor liberale. În altă ordine, mai măruntă, m-a mirat să văd că redacția n-a corectat mica eroare a autorului, care îl prezintă pe Antioh Cantemir drept tată al eruditului domnitor moldovean Dimitrie, deși cei doi erau frați. Vă invit, oricum, la lectură!
