Dacă în școli s-ar preda istoria religiilor de către educatori cu studii temeinice de filozofie și istorie, în loc să se facă o cateheză dubioasă și condimentată politic de genul celei despre care aflăm din proaspătul material Recorder, atunci tinerii (viitori) votanți și-ar da seama repede că discursul mesianic al naționaliștilor care defilează pe scena politică este un ghiveci sincretist în răspăr cu învățătura creștină. O minimă informare despre evoluția ideilor religioase ar preveni degenerarea simfoniei bizantine în odă a nebuniei și i-ar avertiza pe înflăcărații politici din interiorul Bisericii că discursul acesta înlocuiește luciditatea creștinului cu o spiritualitate nu atît păgînă, cît realmente lumească: cu duhul New Age. Amalgam al filozofiilor orientale și al ezoterismului occidental asezonat cu niscaiva idei self-help, acesta s-a format tocmai pe fondul secularizării occidentale, pe care tot acești partizani o acuză pentru toate relele lumii.
Este de un ridicol desăvîrșit că în rîndurile credincioșilor ortodocși zăhărelul teocratic este înghițit în aceste luni mai cu seamă de cei care, de altfel, condamnă cu spume la gură ecumenismul și orice formă de comunicare eclezială cu „ereticii” catolici și protestanți, în legătură cu care nu ratează nici o ocazie să remarce că n-au taine. Pentru acest grup, bombănelile împotriva Pactului verde sînt perfect compatibile cu purismul alimentar naturist, care pornește dintr-o preocupare legitimă, dar se pare că a servit drept portiță prin care un no-name fără contribuții reale la viața comunității a reușit să intre în lumina reflectoarelor cu pretenții de salvator al națiunii.
O cercetare succintă le-ar dezvălui celor vrăjiți de mesianica apă care curge din robinetul electoral că aceasta nu izvorăște nici măcar din înțelepciunea marilor sisteme religioase necreștine (tînjiri după transcendent ale făpturii în toate timpurile și locurile), ci mai degrabă din teozofia secolului al XIX-lea. Perfecționat în contracultura anilor 1960 cu idei de creștere personală prin „trezire în conștiință”, sănătate holistică bazată pe energie universală și altele asemenea, acest eclectism spiritual a fost aspru condamnat de mari duhovnici ca Seraphim Rose. Este puțin probabil ca închiderea ochilor alegătorilor creștini la înrudirea vădită a planului politic mesianic cu aceste curente întunecate să fie doar din ignoranță scuzabilă. Organizarea mistico-naționalistă a societății îi însuflețește pentru că în atractivul rai pe pămînt omul poate evita răstignirea sinelui vanitos și nu este nevoit să se nască din Duh, fiindu-i suficientă nașterea din carne și sînge (românesc). Prin sacralizarea celor trecătoare, mesianismul mioritic desconsideră calea nașterii în împărăția lui Dumnezeu, care nu este „nici din sînge, nici din poftă trupească” (In 1:13).
Psihoza suveranistă care galopează pe ritmuri anti-woke și este îmbrățișată pînă și de unii clerici pune semn de egalitate între natură și istorie. Or, pentru creștin, natura adevărată – ceea ce am fost creați și chemați să fim – nu este cea manifestată în istorie, istoria fiind evoluția unei firi umane deja compromise de neascultarea adamică. Nu suveranitatea politică îi va reda omului demnitatea, așa cum nici hrana sănătoasă a trupului nu îi va restaura chipul desfigurat prin cădere, ci harul, cu care se împărtășește numai prin Sfintele Taine. De aceea pentru un creștin este cel puțin îndoielnic orice discurs despre împărtășirea cu cele nevăzute prin materia pieritoare (indiferent că este bio sau cultivată local), pentru că aceasta ar face Sfintele Taine înlocuibile. Ignorarea realității căderii pe care o primim și transmitem genetic pînă și în spațiul strămoșesc nu numai că denotă un legalism pentru care mîntuirea este un simplu fapt de apartenență biologică și culturală, dar în mod ironic se aseamănă chiar cu antropologia woke, întrucît și aceasta tratează statu quo-ul (cel al pornirilor trupești nefirești, incompatibile cu perpetuarea vieții) ca fiind o normalitate din care nu este necesar să fim mîntuiți.
Este paradoxal cum naționaliștii creștini se lamentează de uniformizarea globalistă, dar vorbesc în același timp despre un „singur scop național”. Observația lui Jonathan Swift din savurosul pamflet scris în 1710 despre arta minciunii politice li se aplică fără rest: „Această dumnezeire zboară deasupra capetelor tuturor, fîlfîind din aripi și vînturînd o oglindă cît toate zilele pe dinaintea ochilor mulțimii ca s-o zăpăcească: îi face pe oameni să se vadă ba jecmăniți, cînd de fapt e vorba de folosul lor, ba copleșiți de foloase, cînd de fapt sînt jecmăniți fără milă…”.
Ieremiadele naționaliste în fața „deznaționalizării” dictate de Bruxelles par să fie în cel mai bun caz supărări ale promotorilor uniformizării etnice în fața concurenței europene, dar mai degrabă o arogare parșivă a dreptului lui Hristos de a forma o singură turmă, pentru care să fie un singur păstor. „Nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mîntuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioșilor” (1 Tim 4:10) este înlocuită cu o versiune ortodoxistă a filmelor americane Left Behind, în care cei aleși se apără cu mitraliera și tatuaje șmechere în fața peceții fiarei. Fraza discret ascunsă în ultimul roman al irlandezului Paul Murray surprinde starea lucrurilor cu o percutanță neintenționată în contextul cărții, dar de-a dreptul profetică în contextul diatribelor antisistem: „Acum locul Crucii l-a luat Buncărul”.
Obsesia unui guvern mondial ascuns, construită pe pasaje biblice a căror citire Biserica însăși o evită în adunările liturgice din cauza dificultăților de tîlcuire, a pecetluit conștiința unor credincioși în asemenea hal încît aceștia prezintă propria înțelegere a fenomenelor globale drept parte a Evangheliei. Conspiraționismul – importat nu din Pateric, ci din Occident încă de prin anii ’90, cînd circula vestea pe foi fotocopiate că pînă în 2002 cu toții vom fi microcipați – a rodit atît de puternic pe solul antisistem, încît a devenit prisma prin care cei cu astfel de înclinații judecă toate evenimentele care se petrec în fața noastră. Această abordare nu vine doar cu riscul că stîrnește niște regretabile nevroze private în fața sfîrșitului iminent, ci, mai grav, cu acela că îl transformă pe „fericitul Dumnezeu” al 1 Tim 1 într-un garant încrîncenat al apocalipsei așa cum o închipuie mintea noastră.
Tocmai despre această apocalipsă ne spunea Hristos că va fi caracterizată de apariția prorocilor mincinoși care vor amăgi pe mulți. De aici putem intui că un pericol mai mare decît atacul împotriva „normalității” este un fals salvator care echivalează succesul mediatic cu minunea săvîrșită de Hristos: „A fost legea înmulțirii minunate a lui Iisus Hristos. cinci pîini și doi pești care s-au înmulțit în 2,1 milioane”. Știind că mai adîncă decît setea de putere este setea de bine și de Dumnezeu, un Mesia politic cu adevărat eficient nu este unul guraliv, ci mistico-etic și pătrunde în sufletele însetate pe căi mai sensibile. Însă nefericita blasfemie prin metaforă, presărată cu învățături despre energii și coduri divine ascunse în materia stricăcioasă a litosferei carpatice, nu poate promova altceva decît aceeași „putrefacție înviată” pe care László Krasznahorkai o zugrăvește în Satantango, formidabil tablou al colectivului amărît care își așteaptă eliberatorul pentru ca mai apoi să fie dus de nas.
În fața deturnării subtile, dar impie, a revelației lui Hristos, Singurul care dă „apa cea vie”, și în fața seducției exercitate de asceza de marketing a legionarului, să reținem atenționarea primită de la Sf. Isaac Sirul: pînă și filozofii atei „biruiau cu desăvîrșire pofta trupească […] din slavă deșartă sau din nădejde deșartă”. Avem un avertisment limpede încă de la Sf. Pavel, care ar trebui să preîntîmpine transformarea grijii firești și moderate pentru trup într-o sacralizare de tip New Age a hranei trupești: „Duhul grăiește lămurit că în vremurile cele de apoi unii se vor îndepărta de la credință, luînd aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor prin fățărnicia unor mincinoși însemnați cu fierul roșu în propriile lor cugete. Aceștia opresc de la […] unele bucate pe care Dumnezeu le-a făcut ca din ele să se împărtășească cu mulțumire cei ce cred și au cunoscut adevărul; fiindcă tot ce a făcut Dumnezeu este bun, și nimic nu e de lepădat dacă se ia cu mulțumire. [...] de basmele cele lumești și băbești ferește-te. Întrece-te zilnic în credința cea bună; căci zilnica-ntrecere trupească e-ntru puțin folositoare, dar credința cea bună e folositoare-ntru totul, avînd ea făgăduința vieții de acum și a celei viitoare” (1 Tim 4:1-4.7).
Chiar dacă preocuparea credincioșilor creștini din spațiul nostru pentru unele probleme de morală socială și alimentară este legitimă și salutară, oare putem transforma asta într-o judecată a întregii lumi occidentale (și a conaționalilor neimpresionați de amestecătura mistică promovată drept plan politic), în loc să sperăm, împreună cu regele Manase care ne-a rămas model la fiecare spovedanie, că Dumnezeu este dispus să amîne judecata? Mai degrabă, trebuie să ne servească drept model unsul adevărat al lui Dumnezeu, regele David, al cărui Fiu este numit Hristos însuși și a cărui rugăciune punctează incompatibilitatea între duhul suveranist și slăvirea lui Dumnezeu: „Că cine sînt eu și cine este poporul meu, încît să avem putința de a face asemenea jertfe? Dar de la Tine sînt toate și cele primite din mîna Ta ți le-am dat ție; căci călători sîntem noi înaintea Ta și pribegi, ca toți părinții noștri; ca umbra sînt zilele noastre pe pămînt și nimic nu este statornic” (1 Par 29:14-15).
Urechile de auzit vor auzi și vor înțelege cuvintele prevestitoare ale marelui teolog ortodox Olivier Clément: „Orgoliul și voința de putere călăresc pe calul alb”.
Amik Annamária este traducătoare și eseistă. A făcut studii de filozofie și coeditează site-ul cultural maghiar Kritizorok.com.
