Trăim într-o lume grăbită, sub presiunea constantă a „realizărilor mărețe”, a „succeselor vizibile”, a „împlinirilor cuantificabile”. În această lume grandioasă, micile bucurii au devenit desuete și sînt, prea adesea, ignorate. Le trecem cu vederea, tratîndu-le drept nesemnificative în goana după marea fericire, uitînd că tocmai micro-bucuriile sînt esențiale pentru echilibru, pentru reconectare cu sine și pentru o stare de bine autentică. În iureșul vieții, orbiți de destinația fericirii, uităm că aceasta este, de fapt, un ritual zilnic.
„Ce abia aștepți să faci azi?”
Nu e o întrebare complicată. Nici măreață, nici filosofică. Dar e un soi de test al gradului de fericire, pe care, mai în glumă, mai în serios, l-am făcut prietenilor: „Ce abia aștepți să faci azi?”. Răspunsurile nu au venit imediat. Mulți au tăcut, mirați. S-au uitat în gol, ca și cum ar fi căutat ceva ce nu mai aveau la îndemînă. După cîteva clipe, au început să vorbească despre planuri mari: „Să călătoresc mai mult”, „Să am timp pentru mine”, „Să schimb ceva în viața mea”. Toate răspunsurile, valide. Toate, importante. Însă toate fixate într-un plan îndepărtat, într-un viitor care n-are nimic de-a face cu clipa prezentă.
Mi-am dat seama că nu le era greu să viseze, ci doar să simtă bucuria imediată, ancorată în ziua de azi. Să recunoască acea scînteie măruntă, poate deja prezentă în viața lor, dar trecută cu vederea. Am pus această întrebare pentru că am ajuns să cred că micile bucurii zilnice sînt ceea ce ține lumea noastră interioară în echilibru. Un ceai oolong, un nou episod dintr-un serial care ne ține cu sufletul la gură, o carte lăsată pe noptieră. Acele promisiuni personale care ne fac să traversăm rutina și agitația zilei cu un strop de nerăbdare plăcută.
Micro-bucuriile tangibile vs fericirea visată
În vremurile noastre sîntem în permanență ghidați către proiectarea „marii fericiri”: proiectăm concediul perfect, proiectăm reușita profesională sau chiar relația ideală, proiectăm o viață în care totul să meargă ca pe roate. Dar în viață, niciodată nu va merge totul ca pe roate. Și, între timp, viața curge. Și, de multe ori, tocmai așteptînd acel „mare ceva”, trecem pe lîngă ceea ce chiar ne hrănește zi de zi din această viață.
Alergînd după fericire, uităm că fericirea adevărată, profundă și durabilă nu vine ca un foc de artificii. Ea se construiește în tăcere, din ritualuri aparent banale. Acele micro-fericiri nu trebuie să fie spectaculoase, ci poduri care să ne treacă peste zilele agitate, peste oboseală, peste îndoieli.
Zi trăită sau zi bifată?
Există o diferența subtilă între o zi trăită și una „executată”. Pentru mine, o zi fără o mică bucurie e o zi pierdută. Pot să bifez toate task-urile: să mă trezesc, să-mi fac cafeaua obișnuită, să lucrez, să mănînc ceva luat în grabă din frigider, să-mi fac sportul regulamentar și să mă culc. Și totuși, deși pare „împlinită”, simt că, astfel trecută, o zi e doar bifată, nu a avut suflet. Așa că încerc să adaug o picătură de entuziasm în fiecare zi. Să-mi cumpăr, de exemplu, o cafea mai bună decît de obicei. Eventual cu arome diferite. Mă face să abia aștept să mă trezesc, cu bucuria că azi voi gusta ceva nou. Sau o prăjitură, pe care o păstrez pentru finalul zilei, savurînd-o ca pe un dar. O cremă de față „miraculoasă”, pe care o aplic cu toată certitudinea ironică a faptului că mă va întineri cu zece ani. Sau chiar o pijama nouă, pe care aștept cu nerăbdare s-o îmbrac seara, ca pe un răsfăț de mătase. Dar mai știm, răsfățați de soartă, să ne răsfățăm singuri?
O lume copleșită și tentația de a renunța
Căci trăim într-o epocă paradoxală. Avem acces la confort, la opțiuni, la libertate personală, mai mult ca oricînd. Și totuși, în jurul nostru pare că se întinde o pandemie de epuizare și tristețe. Mulți oameni nu mai găsesc nici o bucurie în viața de zi cu zi. Se lamentează, se simt prinși, fără orizont, fără motivație. Se simt învinși, ignorînd că au o viață privilegiată. Întrebați ce anume nu merge, de multe ori aceștia răspund cu angoasantul „Nu știu”. Unii dau vina pe macro-social: cum să mai fii fericit într-o lume care a luat-o razna?
Să fie oare lumea de azi atît de rea? Desigur, realitatea globală e dură: conflicte, inegalități, dezechilibre climatice și economice. Pe de altă parte, cînd a fost lumea cu adevărat „roz”? Istoria umană a fost mereu un amestec de zbucium și renaștere, de crize și creație. Ce pare diferit azi este felul în care ne raportăm la dezechilibrul global, pe care ni-l transferăm, cu voluptate, fiind atinși de o sensibilitate exacerbată, ca un soi de motivație a renunțării.
Această hipersensibilitate în fața suferinței nu este o invenție modernă, e una dintre metehnele cele mai „dragi” oamenilor, după cum observa filosoful german Gottfried Wilhelm Leibniz. În lucrarea sa Teodiceea, publicată în 1710, Leibniz avansa ideea „relativității răului”, afirmînd că ființa umană devine hipersensibilă cînd vine vorba de suferință. Potrivit lui Leibniz, avem tendința să remarcăm mai abitir lucrurile care nu merg decît pe cele care merg, iar momentele de bine nu doar că sînt date uitării în clipa în care ni se întîmplă un pocinog, ci sînt și complet neconștientizate în timpul trăirii lor.
Bunăoară, nu vom trece niciodată pe catastif zilele în care sîntem sănătoși, dar momentele de boală le ținem minte cu acuratețe, le trăim acut, atît fizic, cît și psihic. Căci doar cînd suferim ne gîndim (cu tristețe!) la zilele cînd nu sufeream, conștientizînd fericirea doar la timpul trecut.
Totuși, se întreabă Leibniz, dacă am pune într-o balanță onestă toate momentele cînd ne merge bine cu toate momentele cînd nu ne merge chiar așa de bine, nu vom observa oare că acele momente de fericire (neconștientizate ca atare la vremea lor) sînt mult mai numeroase decît cele în care sîntem nefericiți? Bineînțeles, relativizînd răul, Leibniz nu-i neagă existența, definind răul prin „suferința inocenților”, însă vede în „rău” mai degrabă un instrument prin care putem accede spre conștientizarea binelui, binele fiind, în esență, calea spre progres. Dacă Dumnezeu ne-a creat imperfecți, afirmă Leibniz, asta nu înseamnă că nu ne-a dat șansa să devenim perfecți, răul fiind lecția din care putem învăța să conștientizăm binele și, conștientizînd binele, să minimalizăm răul.
Voluptatea suferinței, graba și lenea
Însă azi, peste această meteahnă a voluptății suferinței, s-au așternut, deodată, și graba, și lenea: dorim mult, repede, însă fără efort. Iar cînd lucrurile nu merg așa cum ne-am închipuit, apare o formă de abandon interior, specific copilului răsfățat care se supără că nu primește imediat ce a cerut. De ce? Pentru că am uitat ce este efortul. Și am uitat să ne hrănim răbdarea. Iar din toate părțile ni se spune că „fericirea ni se cuvine”.
Însă fericirea nu este un dat, este o cucerire personală, pentru care trebuie să luptăm. Fericirea nu vine să ne salveze de undeva de sus. Vine, poate, să ne întîlnească, atunci cînd noi ne întîlnim cu viața noastră, în lucrurile mărunte. Paradoxal, tocmai cei care au crescut cu toate la îndemînă, mîngîiați de confort, învățați că dorințele lor trebuie satisfăcute repede, ajung, uneori, să nu mai simtă gustul răsfățului autentic. Nu o fac din răutate și nici din superficialitate, însă, atunci cînd totul vine de-a gata, bucuria lucrurilor mărunte se diluează. Răsfățul devine un automatism. Și ceea ce ar trebui să fie o plăcere conștientă se transformă într-un „minim necesar”.
Răsfățul adevărat nu se măsoară în valoarea obiectului sau în opulență. Se măsoară în intenția cu care alegi să-ți faci o bucurie. Un om obișnuit să primească totul ușor ajunge, adesea, să nu mai simtă nimic. Să nu mai aprecieze. Să nu mai caute. Iar, într-un fel, tocmai acești oameni sînt cei mai lipsiți de răsfăț, pentru că au uitat ce înseamnă să tînjești puțin, să alegi ceva cu grijă, să aștepți o plăcere mică. Răsfățul nu este un capriciu pasiv, ci o explozie de bucurie. Între răsfățul ca formă de grijă (față de tine sau față de altcineva) și răsfățul ca „drept” există o diferență uriașă. Primul naște recunoștință față de viață. Al doilea, doar obișnuință. Iar acolo unde nu mai e recunoștință, nu mai e nici bucurie. Doar plictis.
Poate nu salvăm lumea. Dar ne putem salva ziua
Nu e nevoie să ne schimbăm viața din temelii ca să simțim că trăim. Poate că primul pas e doar să ne oferim, în fiecare zi, ceva ce așteptăm cu drag. O cafea mai aromată. O conversație. O plimbare fără scop. O melodie. Un răsfăț. Un obiect mic, care ne bucură simțurile. O clipă în care nu cerem nimic de la viață, doar ne lăsăm atinși de ea.
Într-o lume care pare să ne împingă mereu spre „mai mult”, poate cea mai radicală formă de rezistență e să ne bucurăm de suficient. Să învățăm din nou să fim recunoscători nu doar pentru ceea ce avem, ci și pentru ce ne permitem să simțim.
Și poate, în loc să ne întrebăm în fiecare zi ce nu merge, ce nu e destul, ce nu se aliniază perfect, să ne întrebăm: „Ce abia aștept să fac azi?”.
