Cei 7 ani de-acasă – dialog pe temă dată

Uneori, pe grupul nostru de pe WhatsApp, una dintre noi aruncă o întrebare. Se încing discuțiile și distanțele se evaporă, nu mai sîntem pe meleaguri canadiene, germane, englezești, franțuzești sau românești. Departele se micșorează, se micește, se face depărtișor, colea, nițel departe-aproape, peste gard. Nu mai sîntem doamne drăguțele, mame și bunici, sîntem iar fetele frumoase și deștepte, absolut strălucitoare de la Uni din Timișoara. De la Filologie, supranumită de gurile rele de la Politehnică „Școala de balet și maniere elegante”. Timpul și spațiul sînt complet relative, zău așa. În contact direct cu noi.

Lili (Anglia): Ce părere aveți despre „cei 7 ani de-acasă”? Există, nu există? Ne mai trebuie? Folosesc la ceva?

Ela (România): Cîte ore îi rămîn astăzi unui copil să stea cu familia acasă (restrînsă, extinsă, cum o fi ea), dacă din anul 2-3 de viață e deja dus de acasă aproximativ zece ore? De asta cred că se numesc „anii de acasă”, pentru că sînt cu părinții (bunicii), o altă relaționare, altă abordare. Desigur, mă gîndesc la părinții responsabili, echilibrați, implicați. Pot pune la temelia vieții copilului respectul, bunul-simț, empatia, grija și dragostea pentru ceilalți. Părinții de astăzi vor de toate: carieră, bani, timp pentru ei, copii educați (ideal de alții). Undeva, ceva trebuie „sacrificat”. Pentru că e aproape imposibil să fii Superman.

Pentru mine, ăștia sînt cei 7 ani de acasă. Cei pe care ți-i dau ai tăi. Eu așa i-am primit, nu după o programă și o didactică. Nu de la o instituție și nici de la pedagogi. Ci de la părinți. Adică de acasă.

Edith (Germania): Cu toate astea, nu cred că nu mai există astăzi așa-zișii 7 ani de-acasă. Mai demult era și teama de bătaie și pedepse care îi făcea pe copii docili. Și nu cred că asta e soluția.

Bobi (Canada): Cred că un mod de a privi lucrurile este distincția dintre creșterea și educația instituționalizată și cea de acasă pînă la o anumită vîrstă. Apoi e distincția dintre educația formală, de tip școlar clasic și cea – să îi spunem – implicită, prin imitație, descoperire, fără un program și o țintă anume. Mai apoi trebuie privite familia concretă și instituția concretă.

Edith: Și apoi vîrsta concretă de manifestare a copilului. Cu toată educația, poate copchilu’ crede că vrea altceva. Și dacă sistemul de învățămînt e obligatoriu de la 3 ani, atunci putem vorbi de cei 3 ani de acasă. În Germania nu există sintagma „cei 7 ani de-acasă”, se zice „bine educat”.

Bobi: Problema de azi, sincer, e că mi se pare că nu mai există nici măcar aceia 7. Copiii sînt în instituții de la 6 luni. În general, contează ce fel de copil duci la școală. Un copil care trebuie să fie disciplinat de către școală sau unul care e bucuros să fie acolo, cu care poți face activitățile extraordinare pe care le are de oferit școala.

Edith: E importantă și calitatea instituțiilor. Pînă la urmă, sînt convinsă că ceea ce contează e calitatea timpului petrecut cu copilul.

Bobi: Exact, calitatea e cea mai importantă, dar, paradoxal, pentru asta trebuie să ai și timp. Sau să îți faci timp. Să îți faci din copil o prioritate, cît de mult îți permite situația concretă, dar atunci să fii acolo și nu supracompensînd pentru timpul în care nu ești acolo. Familia e extrem de importantă la vîrstele mici.

Ela: Din maximum 16 ore de „veghe”, cîte poți petrece cu el? Dacă e pînă seara dus în sistem? Și tu ești rupt de oboseală seara, după o zi de muncă?

Bobi: Și atunci trebuie hrănit, spălat, culcat pentru că a doua zi de dimineață o ia de la capăt și nu de puține ori în week-end are alte activități, sportive, educative, dacă se poate cu alții. Un experiment extraordinar a fost acest COVID, în care copiii au stat acasă cu părinții. Într-un fel sau altul s-a cernut grîul de neghină. Unii și-au redescoperit copiii, alții i-au pus în fața televizorului, i-au lăsat cu device-uri în mînă zi-lumină. Poate și noaptea. Nenorocire.

Edith: Da, cred că problema cea mai mare din zilele noastre e neglijența.

Bobi: Mi se pare că nu devii suficient de responsabil dacă te gîndești că e rolul instituției să îți crească și să îți educe copilul.

Edith: Nu, dar cît de important e că pruncii socializează! Măcar la grădinițe, în școli nu au voie cu device-uri.

Bobi: Prin socializare își exersează, își dezvoltă, își șlefuiesc educația. Poți face asta cînd au o bază stabilă și echilibrată. Oricum, nu se poate generaliza...

Edith: Cel mai bine este ca toți factorii să meargă mînă în mînă.

Bobi: Aș mai avea multe de spus, dar oarecum în concluzie, eu, una, cred în cei cîțiva ani de-acasă, cred că există, altfel nu aș fi ales eu însămi calea asta cu copiii mei – dacă credeam vreo clipă că a fi într-o instituție e primordial mai bine pentru ei decît cu mine, așa aș fi făcut. Nimic nu e mai trist pentru mine decît copiii care nu pot trăi într-o familie sau un mediu domestic sigur, armonios, iubitor. Iaca „cei 7 ani de-acasă”.

Edith: Andreea, nepoata mea, a fost la cămin. E un om extraordinar și nu a avut niciodată probleme. Anna din Elveția, de la 7 luni. Fetele nepoatei din Spania la fel. În sistem de mici. Foarte bine educate și simțite.

Bobi: Edith, dragă, am și eu astfel de exemple, dar au fost extrem de iubite.

Edith: Păi, asta e condiția. De asta ziceam că nu se poate generaliza.

Bobi: Oh, da! Dincolo de orice discuție, pro, contra, e nerezonabil și iresponsabil de mult să ții un copilaș zece ore la grădiniță. Părerea mea, doar. Uite, tu ești de cîteva zile cu nepoțelul, ce bine îi prinde, ce activități minunate ați făcut, șah, înot, tăieței de casă, păi asta e o săptămînă faină din cei 7 ani de-acasă ai lui Henrițu, ani pe care el îi va purta prin lume!

Edith: Să vezi ce activități fac la grădiniță!

Bobi: Cum spuneam, îmi place mult tema tocmai pentru că nu are un răspuns. Îmi place pentru că e atît de contextualizată și în aceeași măsură pentru că e o imagine a lumii în care trăim, cu tot ce implică ea.

Aliette (Franța): Ai spus perfect. E ca un nod ce ține totul.

Bobi: Ce cred, în același timp, este că sînt foarte puține cazurile în care chiar nu ai de ales. În sensul direcției vieții în momentul în care ai un copil. Și mai cred că într-adevăr copilul va crește exact cum trebuie dacă se simte parte din acea direcție, oricare ar fi. Și dacă faci ce poți mai bine în circumstanțele pe care le ai. Copilul absoarbe, învață în toate momentele – cred că de asta nu sîntem chiar conștienți –, și totul îi poate folosi.

Ela: Da, este bine la grădiniță, Bobo a fost patru ani. La program normal (așa se numea atunci cea de patru ore), la secția maghiară. Vorbea limba literară atunci. Mă mai și corecta!

Bobi: De fapt, familia trebuie să fie responsabilă de educația copilului cel puțin în aceeași măsură ca școala, grădinița, societatea în largul ei, iar educația e un sens foarte larg, doar copilul trebuie să învețe absolut totul, afectiv, comportamental, intelectual. Cei 7 ani de-acasă sînt o părticică din toate astea – toate sînt importante, dar dintre toate întîi e familia și, din păcate, nu există o școală reală pentru părinți.

În trecut exista ceea ce numim buna-cuviință, respectul fără doar și poate pentru adulți, părinți etc. Societatea însă era cu totul alta, de obicei întreaga viață ți se petrecea în mediul familial imediat. Acum e cu totul altceva. Și poate tocmai importanța acestei bune-cuviințe în lumea de azi intră in discuție. Azi vrem să citească și să fie matematicieni la 3 ani...

Angi (România): Vreau să mai adaug că poți educa, cu rezultate excelente, copiii cu părinți educați, cît de cît. Sigur, se întîmplă și minuni sau ți se pare că se întîmplă.

Lili: Cel mai greu lucru este să crești un copil așa cum trebuie. Cea mai mare provocare a vieții. Cred că ne-am descurcat destul de bine.

Mihaela Liliana Ardelean este profesoară de limba engleză, stabilită în Marea Britanie.