Scena noastră politică a devenit un bal mascat literar. Poți recunoaște liderii politici ai momentului după costumele personajelor literaturii clasice, pe care le poartă. Dacă discursul premierului Ciolacu, ținut la Congresul extraordinar al PSD, din 2 februarie, l-a readus în luminile rampei pe Cațavencu, Călin Georgescu îl întrupează pe Piotr Verhovenski, iar Crin Antonescu defilează pe podium purtînd cu mîndrie un costum de Rastignac.
Un Cațavencu reloaded
Cațavencu este maestrul discursului populist, care jonglează cu fraze pompoase, dar fără substanță reală, încercînd să își păstreze poziția în jocul politic.
La Congresul extraordinar ținut de PSD, Crin Antonescu a fost desemnat candidatul oficial al partidului. Cu ocazia aceasta, Marcel Ciolacu a ținut un discurs care s-a dorit a fi marcă a unei introspecții profunde, dar care, în realitate, a fost o combinație de autopromovare, blame shifting (aruncarea vinei atît pe partenerii politici, cît și pe electorat), mobilizare prin frică și rebranding politic prin Crin Antonescu.
La fel ca personajul lui Caragiale, Ciolacu s-a lamentat în mod public, încercînd, în același timp, să se poziționeze strategic ca un om al „compromisului salvator”. Stilul discursului său, bombastic, a combinat autocritica cu lauda de sine. Astfel, premierul a reușit să facă o punte oratorică de la „Eu am greșit, dar și alții au greșit” la „Noi, la PSD, nu am renunțat niciodată”, exact cum Cațavencu trece de la „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvîrșire” la „Fraților! După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! [...] Am luptat și am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia! ... Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituțional!”. Lamentația premierului din discurs, „Am avut încredere într-un partener care n-a găsit maturitatea...” este varianta PSD-istă a lamentației lui Cațavencu despre cum „i s-a furat” lui scrisoarea.
Deși a declarat că e conștient de ruptura dintre percepția politicienilor despre ei înșiși și imaginea reală pe care o au în ochii oamenilor („Noi, oamenii politici, ne uităm în oglindă și ne vedem frumoși și mai ales iubiți, imaginea proiectată nu e aceeași cu modul în care ne percep oamenii”), încercînd să sugereze un moment de reflecție și asumare, premierul a trecut rapid la enumerarea unei liste de realizări („Am crezut că este suficient să pornim autostrăzi, spitale regionale, să facem dreptate pensionarilor...”), ceea ce a transformat, de fapt, introspecția într-un exercițiu de autopromovare. Nu a ezitat premierul să facă și o critică voalată la adresa electoratului, subliniind faptul că „pentru realizări de la guvernare nu ne-a aplaudat nimeni, oamenii ne-au spus că era datoria noastră”.
Marcel Ciolacu a folosit și strategia „Am greșit, dar nu prea”. Căci, deși a recunoscut că „a greșit”, Ciolacu a făcut de fapt referire la greșelile anterioare ale altor lideri PSD (precum Ponta sau Năstase), lăsînd să se înțeleagă că această greșeală nu este un eșec personal, ci mai degrabă o vină istorică a partidului.
Bineînțeles, cel mai spectaculos moment al discursului a fost prezentarea lui Crin Antonescu. Ciolacu a încercat să transforme această numire oficială a PSD pentru un fost lider PNL într-o reconciliere istorică, folosind un ton mai mult decît camaraderesc: „Bine ai venit, Crin, sper că ți-a fost dor de PSD!”. La fel cum Cațavencu, constrîns în final de Zoe, ajunge să conducă manifestația electorală a rivalului său politic, Agamiță Dandanache.
Călin Georgescu cochetează cu Piotr Verhovenski
Discursul mistico-naționalist al lui Călin Georgescu îl plasează pe aspirantul la președinția României în zona personajelor dostoievskiene din Demonii, care vorbesc despre destine supreme, adevăruri absolute și lupte eroice, dar care, în fapt, își valorifică propriile interese. Călin Georgescu poartă costumul lui Piotr Verhovenski, personajul „revoluționar” al lui Dostoievski care „chiar în primele patru zile de la apariţia sa, izbuti într-un fel vertiginos să cunoască aproape tot oraşul”.
Cu un entuziasm de fațadă și convingeri de nezdruncinat pe care le inoculează celor din jur, Piotr Verhovenski își justifică acțiunile printr-o cauză aparent măreață, dar care, în fapt, nu face decît să îi împingă pe susținători pe calea anarhiei. Abilitățile sale oratorice maschează lipsa de substanță. Piotr Verhovenski, deși nu crede în nimic în mod autentic, este un maestru al manipulării, folosind idei revoluționare ca pretext pentru a genera haos și a prelua controlul. Exact asta pare să facă și Georgescu, cultivînd un discurs despre „iubire” și „renaștere națională”, în timp ce subminează însăși ideea de democrație: „Nu vor mai fi partide politice în această țară. Nici unul”.
Tipologia lui Piotr Verhovenski este extrem de periculoasă, pentru că nu e vorba de un fanatic pursînge, ci de cineva care știe să-și modeleze mesajul în funcție de interlocutor. El nu urlă, nu atacă violent direct, ci își insinuează ideile treptat, folosind un ton aparent rezonabil. Și tocmai asta îl face mai greu de demascat pentru cei care nu citesc dincolo de aparențe.
Dacă ne uităm la Georgescu, vedem același mecanism: un limbaj controlat și un discurs cameleonic, fără excese evidente, dar care plantează îndoieli și suspiciuni, slăbind coeziunea socială. Discursurile lui Călin Georgescu sînt un exemplu clasic de retorică mistic-naționalistă, în care religia, identitatea națională și lupta împotriva unui inamic, mereu vag definit, sînt împletite pentru a crea un mesaj puternic emoțional, dar lipsit de conținut politic concret. Căci asta este miza lui Georgescu: nu propune soluții realiste, politici publice sau un program concret, în schimb face un exercițiu verbal plin de clișee și de cuvinte-cheie, pentru a mobiliza emoțional electoratul.
Într-un acces de sinceritate, Piotr Verhovenski își mărturisește firea: „E tactica mea: dau din gură, înşir vrute şi nevrute şi deodată plasez cîte un cuvinţel cu tîlc, tocmai în momentul cînd toată lumea e în căutarea lui şi e dornică să-l audă. Se adună buluc în jurul meu, dar eu m-am şi lansat într-ale mele”.
Crin Antonescu îl preferă pe Rastignac
Eugène de Rastignac este un arivist șarmant, care nu demolează sistemul, ci îl folosește pentru a avansa. Un ambițios cu discurs de moralist, dar capabil să facă alianțe pragmatice. Un jucător inteligent, care, în loc să lupte frontal cu adversarii săi, preferă să negocieze, să se adapteze și să-și creeze o nouă cale spre putere. Precum Rastignac, Crin Antonescu nu este un revoluționar de esență, ci un om al oportunității, care știe să joace jocul puterii fără a rupe regulile. Rastignac nu este lipsit de scrupule, dar este dispus să facă compromisuri strategice pentru a urca pe scara socială. Așa și Antonescu: își păstrează aerul intelectual și idealist, dar acceptă susținerea unei coaliții care, pînă recent, părea imposibilă.
La fel ca Rastignac, Antonescu alege pragmatismul în locul idealismului. Discursul său nu este unul incendiar, ci mai degrabă o pledoarie pentru statu quo-ul ajustat – adică exact ceea ce face Rastignac cînd, în loc să respingă sistemul corupt al Parisului, decide să-l folosească în favoarea sa. Antonescu nu spune „Hai să schimbăm totul”, ci „Hai să păstrăm sistemul, dar să-l facem să funcționeze mai bine” – o strategie tipic balzaciană de supraviețuire. Candidatura sa la președinția României este pentru el o a doua șansă, exact ca în cazul lui Rastignac, care își revizuiește abordarea vieții după primele sale eșecuri.
La finalul romanului Le Père Goriot, Rastignac privește Parisul și spune celebrul „À nous deux, maintenant!“, hotărît să cucerească lumea, indiferent de compromisuri. Antonescu, deși nu rostește fraza explicit, transmite în discursul său același mesaj: „Mă arunc din nou în jocul politic, dar de data asta știu mai bine cum să-l joc”.
Un exercițiu literar
Cărțile ne permit să pătrundem în mințile unor personaje care nu ne sînt întotdeauna simpatice. Prin paginile unui roman putem intra în pielea unui erou negativ, a unui antagonist plin de nuanțe, nu pentru a ne identifica cu el, ci pentru a înțelege complexitatea minții umane. Ne confruntăm, atunci cînd citim, cu alegeri morale dificile, cu situații-limită, cu emoții brutale și motivații altele decît cele care ne-ar mobiliza pe noi.
Lectura nu ne cere să acceptăm, ci să înțelegem mecanismele gîndirii umane, iar înțelegerea este primul pas către o empatie matură, echilibrată, care ne permite să nu ne lăsăm manipulați. Căci lectura nu este doar un exercițiu de emoție, ci și unul de discernămînt.
Dacă reușim să rîdem de manipulările unui personaj precum Cațavencu, în viața reală n-am mai fi influențați de asemenea tipologii. Dacă în mintea noastră înțelegem psihologia unui Verhovenski, am fi mai atenți la esența discursului lui Călin Georgescu. Și dacă învățăm să dibuim pragmatismul unui Rastignac, cu siguranță am desluși mai bine jocul politic al lui Crin Antonescu.
Lectura ne permite așadar nu doar să ne antrenăm mintea, pentru a recunoaște mai ușor personajele nocive din viața noastră, dar ne și ferește să ne lăsăm prinși în mrejele lor.
