La sfîrșitul lunii octombrie 2024 ar fi trebuit să fiu în SUA. Planul meu era să urmăresc alegerile, dar obstacolele logistice s-au dovedit insurmontabile. În schimb, avînd deja o viză indiană pe cinci ani, am început să caut o combinație de subiecte fotografice în India. Vizitasem Ladakhul în ultimii doi ani și, considerînd zonele himalayene drept cele mai frumoase pe care India le poate oferi, era evident că primul subiect ar fi fost munții – Valea Spiti din Himachal Pradesh, sau Sikkim. Apoi am observat că, dacă mă grăbeam, puteam prinde o parte din Diwali, festivalul luminilor.
Cercetînd puțin diferitele interpretări ale tradiției festivalului, am descoperit că Diwali are o modalitate de celebrare specială în Goa, unde efigiile demonului malefic Narakasura sînt arse la răsăritul soarelui. Cu ochii lacomi alunecînd pe harta subcontinentului indian, am cîntărit planuri alternative care includeau Cochin, Trivandrum, Madras, Sri Lanka, Bangladesh, Kolkata, Insulele Andaman și Lakshadweep și tot ce puteam să-mi imaginez în acea vastă vecinătate. Dar, în cele din urmă, au prevalat moderația și sobrietatea (sic!), și am decis să merg în Goa și Kolkata, ajungînd totuși și în Bangladesh, Nepal și Valea Spiti.
Zborul de noapte de aproximativ trei ore de la Muscat la Mumbai a părut de doar o oră, în restul timpului dormind incomod cu bărbia căzută în piept, dar cînd am ajuns la Mumbai în zorii zilei, m-am simțit surprinzător de treaz.
L-am întîlnit pe fratele Ajay (nici nu l-aș putea numi altfel, din moment ce și el mi s-a adresat întotdeauna cu „brother”) înainte de ora șase dimineața, într-o coadă de sute de persoane care așteptau să li se verifice cărțile de îmbarcare și actele de identitate la intrarea în Terminalul 1. Cu un zbor spre Goa programat peste o oră și jumătate, am simțit că n-ar trebui să-mi fac griji că voi întîrzia, deși retrospectiv ar fi trebuit. Din spatele meu, un domn corpolent mi s-a adresat într-o engleză fluentă: „Scuzați-mă, am un zbor la 7,20. Aș putea să trec, vă rog?”. „Și eu am un zbor la 7,20”, a fost răspunsul meu rapid și ușor distant. „Mergi și tu în Goa? Atunci vino cu mine.”
Nu a fost nevoie de multă încurajare pentru a-l urma și, în scurt timp, eram înăuntru. Ne-am pierdut din vedere în timpul controalelor interminabile pînă cînd am ajuns în avion, unde am schimbat cîteva amabilități, dar acest lucru a fost suficient ca să mă ia sub aripa sa după aterizare. Venit în Goa pentru a audita un hotel pe care îl deținea parțial, se simțea acolo ca acasă și mi-a spus ce taxi să iau, instruindu-l pe șofer, nu înainte de a-mi da cartea de vizită și de a-mi spune că pot să-l sun oricînd.
A durat aproximativ o oră și jumătate să ajung la hotelul meu din centrul orașului Panaji, Hospedaria Abrigo de Botelho, o casă restaurată, veche de 150 de ani, cu tavane înalte cu grinzi de lemn, podele din plăci de faianță, în stil arhitectural portughez, potrivit cu împrejurimile din cartierul Fontainhas. Abia am avut timp să fac un duș, să-mi conectez telefonul și laptop-ul, și să-l adaug pe Ajay pe WhatsApp, cînd acesta mi-a trimis un mesaj întrebîndu-mă dacă aveam planuri de prînz. „De ce nu vii la prînz la hotelul meu? Ai adresa pe cartea de vizită.” Cine ar refuza o masă gratuită? Așa că am comandat un taxi scuter Uber și, după o plimbare prin fermecătorul cartier, am pornit spre hotelul lui Ajay din Candolim, la aproximativ o jumătate de oră distanță.
Am menționat masa gratuită pentru amuzamentul cititorilor, dar în realitate așteptam cu nerăbdare să aflu mai multe despre această parte a Indiei, despre care știam doar lucruri superficiale. Fostă colonie portugheză timp de aproximativ 450 de ani, pînă în 1961, Goa are încă aproximativ 25% din populație catolică, 149 de biserici, iar numele portugheze sînt frecvente pe străzile din Panaji. De asemenea, conceptul asociat cu atitudinea relaxată, specifică regiunii Goa – „susegad” –, își are rădăcinile în termenul portughez „sossegado”, tradus ca „liniștit, calm”, iar limba locală, konkani, a absorbit multe alte cuvinte portugheze.
Călătoria a urmat pe un drum șerpuitor printr-o zonă rurală cu vegetație luxuriantă și cîteva clădiri coloniale frumoase, dar murdare și mucegăite, iar inima mea a început să bată mai repede cînd am văzut efigii uriașe ale unui personaj asemănător unui diavol apărînd de-a lungul traseului.
Efigii și muzică techno
Pentru acest personaj venisem în Goa și, în fața unei mese elegante și imaculate, în timp ce așteptam un pui tandoori, Ajay mi-a povestit că monstrul era Narakasura (sau Narkasur), un demon care, la un moment dat, luase în stăpînire cele trei tărîmuri – lumea de dedesubt, pămîntul și cerurile – și care reușise să-l păcălească pe Lordul Brahma să-i acorde aproape nemurirea, singura persoană care l-ar fi putut ucide fiind chiar mama sa, Satyabama. După cucerirea tuturor regatelor de pe pămînt, Narakasura a atacat cerurile și a luat prizoniere 16.000 de femei. La finalul unei bătălii epice între Narakasura și Krishna, cînd Krishna a fost doborît de un trident aruncat de demon, Satyabama a lansat o săgeată care a străpuns pieptul lui Narakasura, ucigîndu-l. De fapt, Krishna simulase doar căderea în inconștiență pentru a o împinge pe Satyabama să-l apere.
Am terminat masa cu tradiționalul ceai masala, iar apoi mi s-a oferit un tur al hotelului, care a început cu una dintre cele trei vile din incintă. Am putut vedea de la primul pas în interior că era un hotel de clasă. Foarte modern, cu ferestre uriașe, mobilier stilat și picturi de bun gust, dar vilele cu trei etaje erau la un alt nivel. Să spun doar că atît interiorul somptuos, cu mese de biliard, paturi cu baldachin și balcoane care se terminau în infinity pools, cît și priveliștile panoramice de pe terasele largi spre verdeața luxuriantă, neperturbată de zgomotul traficului, erau, probabil, cele mai luxoase cazări pe care le-am văzut vreodată. De asemenea, și cele mai scumpe, la peste 500 $ pe noapte/cameră sau 1.000 $ pe noapte/vilă.
Obosit după zborul de noapte și curios să fotografiez demonii inșirați de-a lungul drumului și din apropierea hotelului meu, a trebuit să-mi iau rămas bun de la Ajay și să mă întorc în Panaji. Mi-a fost greu să nu mă opresc tot timpul și să mă minunez de imaginația fertilă și amuzantă a hindușilor. Tradiția arderii efigiei lui Narakasura, specifică regiunii Goa, are doar 80 de ani și ar fi fost interesant să văd forma demonilor anteriori. Acum, însă, efigiile lui Narakasura par să se inspire mai mult din cultura pop a benzilor desenate Marvel decît din vechile picturi religioase. Aspectul lor grotesc, cu ochi arzători, urechi uriașe, colți proeminenți și brațe supradimensionate care poartă tridente, topoare sau pumnale, cu greu poate induce teamă copiilor, și cu atît mai puțin adulților, mai ales cînd vezi puști de șase ani construind în curțile lor efigiile lui Narakasura.
Întors la hotel, mi-aș fi dorit să trag un pui de somn, dar trebuia să aflu exact unde se aflau efigiile și, spre surprinderea mea, proprietarul hotelului, Roy, vorbitor cursiv de portugheză, m-a invitat pe scuterul său pentru a-mi arăta locurile exacte. Ar fi fost o scurtă plimbare de zece minute, în linie relativ dreaptă, într-un cartier foarte sigur, dar am apreciat grija sa. Spre satisfacția mea, am aflat că incinerarea efigiilor Narakasura avea loc la ore diferite dimineața, spre ora șapte, astfel încît puteam să le fotografiez pe toate trei.
Am dormit profund pînă seara, apoi am mîncat un curry și am făcut o altă plimbare prin Fontainhas. În fața celei mai îndepărtate și mai impresionante efigii a lui Narakasura, ridicată de Prince of Mala Sports & Cultural Club, avea loc o mare petrecere, cu muzică techno, trance și psy-trance asurzitoare, răsunînd de pe platforma unui camion ce susținea o mulțime de boxe uriașe. Într-o frenezie alimentată de alcool, majoritatea tinerilor goanezi în tricouri carămizii ale clubului își aruncau mîinile în aer în ritmul frenetic al muzicii.
Dacă cineva e curios să vadă o petrecere într-o discotecă în Goa, aici e exemplul autentic, la colțul unei străzi, și nu în vreun bar sofisticat. Asta era după apusul soarelui. Mă așteptam ca tinerii să fie epuizați dimineața, dar la ora șase încă dansau cu aceeași energie. După o oră, cîțiva membri ai clubului s-au apropiat de monstrul din papier mâché și au început să toarne benzină peste picioarele acestuia, apoi i-au dat foc, flăcările cuprinzînd restul corpului într-o cacofonie haotică de ritmuri nebunești, strigăte pătrunzătoare și pocnete de petarde ce zburau prin aer în toate direcțiile, lovind atît capul meu, hainele mele, cît și camera foto.
Focul a durat aproximativ douăzeci de minute, iar oamenii au început să plece din intersecție, îndreptîndu-se spre următorul Narasakura, pe o stradă laterală din apropiere. Aici rugul abia începuse, tot de la picioare, dar s-a extins mai repede asupra corpului, lăsînd în mai puțin de zece minute doar brațul care ținea tridentul atașat de schela metalică.
A fost o experiență grozavă și mi-ar fi plăcut să petrec mai mult timp în Goa, dar aveam un zbor spre Kolkata pe care trebuia să-l iau în aceeași zi, la prînz, dacă voiam să prind ultimele două zile din Diwali. Dar asta e o poveste pentru altă dată.
Corneliu Cazacu este fotograf.
Credit foto: C. Cazacu
