Fustă sau pantaloni? Asta e întrebarea

Gestul unui profesor universitar – de altfel, respectabil (CV-ul lui fiind unul realmente de invidiat!) – de a fi venit la facultate în fustă în loc de pantaloni a inflamat la maximum opinia publică, declanșînd reacții dintre cele mai furibunde, nu doar în mediul virtual, ci și la orice colț de stradă. Care mai de care, experți și non-experți anunță alarmist diverse apocalipse, fie în educație, fie în bun-simț, fie planetare. Însă, oricît de vituperat de pudibonzii de serviciu ai zilelor noastre, gestul pare să fie doar unul banal, de liberă exprimare, deloc ilegal și, în mare măsură, nu prea controversat etic. Și, dacă nu s-a produs nici o infracțiune și nici un principiu moral nu a fost compromis, nu poate fi nici vină și nici invinuit. Caz clasat, subiect închis! Atunci de ce atîta zarvă?

Poate pentru că nu faptele, ca atare, ci opiniile despre fapte îi tulbură cel mai mult pe oameni (Epictet, Enchiridion, cap. V), astfel că, dincolo de gestul cugetat sau nu, ceea ce credem sau ar trebui să credem despre el solicită mentalități și idiosincrazii și, de ce nu, provocări ale propriilor noastre agende ideologice.

Ne tulbură, deși nu ar trebui, opinia oficială oferită de Universitatea din București, care, în maniera-i defensivă, lasă impresia că tocmai acele celule de incluziune și diversitate o încurcă moral și instituțional să ia măsurile etice cuvenite, ca și cum nu chiar asta este miza lor etică. La fel și sublinierea unor calități intelectuale și academice în judecarea unui comportament ce ține de alegeri vestimentare: diversitatea și incluziunea ar trebui să excludă instituțional și etic exact aceste tipuri de judecăți ambigue. Nu în ultimul rînd, opiniile revoltate, așa-zis civice, lipsite de orice prezumpție de nevinovăție, într-un proces oricum inexistent, de blasfemie vestimentară, care, sub pretextul apărării unor interese publice lezate, alimentează cultura anulării.

Înainte de a pune noi paie pe focul discuției, cred că trebuie menționat că, în societatea deschisă, oricine e liber să se exprime cum dorește tot atîta vreme cît nu aduce prejudicii nimănui (Mill). Și apoi, că în orice stat de drept, cuvîntul „constituție” este prioritar în fața celui de „democrație” (Hayek) și că drepturile individuale pretinse a fi respectate nu ne sînt date de Constituție, ci de fiecare dintre noi în interacțiunea democratică cu ceilalți. Celebra dihotomie conceptuală sferă publică / sferă privată este importantă aici. Ea nu limitează doar ingerințele arbitrare, ci chiar posibilitățile noastre epistemice și factuale de a găsi linia exactă care să le despartă. Invocarea ei, ne amintește Berlin, e o chestiune de recunoaștere reciprocă, de încredere și de responsabilitate civică reflectate în obiceiurile, cutumele, regulile, instituțiile și legile societății deschise, din principiu negociabile și, deci reformabile. Totodată, dacă admitem că orice acțiune liberă are costuri, atunci nici acțiunile noastre libere nu vor fi scutite de ele. Contraintuitiv sau nu, cu cît sîntem mai activi în exprimarea noastră liberă, cu atît vor crește șansele să îi afectăm neintenționat pe ceilalți și, deci, și costurile libertății noastre. Totuși, ceea ce cadrul legal caută să împiedice sau să diminueze nu sînt aceste efecte neintenționate. Încearcă să asigure că, indiferent de cît de negative sau nocive ar fi, ele vor putea fi diminuate, în condiții de echitate. Opțiunea pentru libertate ar însemna, în acest caz, opțiunea pentru responsabilitatea în suportarea costurilor realizării ei, condiții minimale ale unei solidarități coezive și ale unei societăți previzibile.

Trebuie adăugat, totuși, că drepturile oricît de fundamentale nu ne protejează nici de prostul-gust, nici de lipsa de bun-simț. Ba mai mult, a te folosi de drepturi atunci cînd ești lipsit de bun-simț sau manifești prost-gust nu înseamnă decît să contribui la accentuarea celui din urmă. Temeiul pozitiv al drepturilor nu e o atitudine lipsită de bun-simț, ci implică că și cel lipsit de bun-simț are locul lui în societate. În termenii lui Hannah Arendt, orice om are dreptul de a avea drepturi, deci și dreptul de a fi lipsit de bun-simț. Însă acceptarea lui ca drept nu poate obliga pe nimeni să accepte lipsa de bun-simț.

Temeiul negativ este că nici un om lipsit de bun-simț nu poate fi condamnat de opinia publică, chiar dacă imunitatea la ea nu este rezultatul unui acord unanim. Lumea drepturilor umane nu are ca scop simplificarea lumii opțiunilor umane – din contra, ne atrage atenția asupra complexității ei. În acest fel, drepturile noastre sînt nu numai cerințele, ci și angajamentele noastre în fața celorlalți. Ultimele nu ți se solicită întotdeauna în mod expres, dar asta nu înseamnă că te poți sustrage oricum de la ele.

Dacă este să fie invocat un progres moral în societatea contemporană, acesta ar trebui să vizeze cel puțin două idei: una ar fi legată de dispensabilitatea teoriilor, nu a oamenilor, adică acel fapt extraordinar că în democrații sînt omorîte teorii și nu oameni (Popper), iar a doua că orice supunere trebuie să fie voluntară (Parsons). Regulile contează, însă omul ar trebui să conteze mai mult, oricare ar fi faptele lui.

Deci ce ar trebui să înțelegem din gestul respectiv?

Judecata publică ce a declanșat pledoariile pro și contra din presă pare să fie următoarea: să vii în fustă la școală, ca profesor, nu e tocmai în regulă. De ce? Varianta esențialist-tradiționalistă a răspunsului, nu neapărat radicală, dar care întreține focul radicalist, ar fi că un profesor nu se cade să facă asta, fiindcă ar contraveni demnității lui profesionale și rolului de educator pe care îl are în societate. Un profesor care nu se poate educa pe sine ce șanse are să îi educe pe alții? Este presupusă în acest argument un fel de esență, atît în natura profesiei, cît și în cel ce o practică, ce determină în mod necesar atît comportamentul adecvat al profesorului, cît și felul în care trebuie făcută meseria. O astfel de idee, deși insuficient examinată, ocupă destul de multă suprafață în concepția publică și ea nu se limitează doar la profesia de dascăl și la cei care o practică (acelați tip de raționament se folosește și în cazul medicilor sau al altor categorii profesionale). Ea întreține, în mod fals, dar constant, atît oprobriul public, cît și admirația față de profesia respectivă prin intermediul celor care o practică competent sau nu. Un fel de rămășiță a moralei potrivit căreia omul sfințește locul. O altă categorie de argumente vine dintr-un fel de pragmatism. Unul mai moderat, prudențialist, conform căruia o astfel de faptă, chiar dacă legală, creează incertitudine instituțională și deturnează atenția către lucruri nerelevante pentru actul educațional. Altul utilitarist, cum că ar crea dis-economii atît colegilor de breaslă, cît și elevilor/studenților, ca membri ai aceleiași organizații. Și nu în ultimul rînd, unul instituționalist, potrivit căruia bunele practici, oricum puține, și întregul eșafodaj cultural al școlii ar fi puse în pericol. Toate aceste argumente pragmatice sugerează că un comportament care nu se conformează acelor instituții (convenții, cutume etc.) care și-au validat funcționalitatea, utilitatea și legitimitatea de-a lungul timpului ar fi un comportament nu doar irațional, ci și imoral.

Însă există un mare dar aici. „Trebuie că te vei conforma”, cît și probabilitatea ridicată a conformării tale, în termenii raționalității limitate instituțional și organizațional, nu îl implică pe „trebuie să te conformezi” întotdeauna, indiferent de context sau de propriile convingeri. A confunda primul imperativ cu ultimul înseamnă a plasa responsabitatea nu în oameni, ci în lucruri, în natură, în univers (Goodin). Prin urmare, nu ar trebui să fie considerat imoral sau irațional ceva ce faci altminteri decît zice regula socială, legile sau moravurile, după cum nici ceva împotriva firii, chiar dacă pare că încalci o lege naturală: habitus est natura secunda, et tamen non est ipsa natura.

Și argumentul care presupune o altfel de legatură decît cea empirică între alegerea vestimentară a unui individ și competența sa profesională este de respins. Poate că nu este ceva indezirabil ca profesorii să fie la fel de competenți în alegerile lor vestimentare, însă aceste cerințe nu sînt cu siguranță relevante pentru profesia lor, și cu atît mai puțin un temei în evaluarea lor profesională. Ar fi un abuz intolerabil.

Nici ideea că profesorilor li se poate cere să fie mai responsabili (inclusiv vestimentar) decît ceilalți membri ai societății nu face casă bună cu societatea deschisă, nici atunci cînd sînt realmente brilianți. Profesorii nu sînt niște demiurgi, chiar dacă li se atribuie puteri paideice. A delega profesorilor o putere specială corelată responsabilității educaționale, pe care oricum și-o declină din ce în ce mai mult (personal și public), înseamnă a crea condiții pentru supunere și obediență. Responsabilitățile trebuie să fie specifice, nu speciale, altfel riscul de a-i ridica pe piedestale și de a-i face realmente intangibili moral va fi unul real și efectiv. Cu siguranță nu vrem asta, deși vrem și e și rezonabilă totodată cerința ca profesorii să își facă treaba cît mai în acord cu ceea ce înseamnă competențele lor specifice. Oricum este cel puțin bizar logic să li se pretindă să fie modele de virtute în condițiile în care virtutea epistemică este invizibilă (CV-ul impresionant al profesorului nu impresionase pe nimeni înainte de derapajul vestimentar), iar ideea de virtute morală însăși este în regresie profundă. În plus, nu poți cere profesorilor să se îmbrace într-un fel sau altul și altor categorii, nu (studenți/elevi, părinți etc.), chiar dacă concepția potrivit căreia trebuie să existe un cod vestimentar nu e nici nedemocratică, nici nelegitimă.

Prin urmare, faptul că un profesor s-a îmbrăcat în fustă poate să fie ceva neconvențional, trăsnit, excentric, lipsit de bun-simț sau chiar aberant pentru o majoritate covîrșitoare, însă asta nu implică că gestul lui este în mod necesar lipsit de sens sau blamabil etic. Imaginați-vă cît de scandaloasă a fost (din păcate, încă mai este în anumite societăți!) acea imagine a primei femei care și-a pus nădragi în loc de fustă. Dacă nu ne mai scandalizează pantalonii la femei și este cert că nu diminuează cu nimic integritatea fizică, psihică și morală a acestora, de ce ne-ar scandaliza fustele la bărbați? Ordinea are beneficiile ei, dar și limitele ei. Dacă pretențiile în legătură cu societatea și oamenii ei sînt în orizont libertar, atunci nu ar trebui să ne mirăm că opiniile nu converg. Mai mult, cu cît reacțiile la ele vor fi mai diverse, cu atît se vor fi validat aceste pretenții libertariene. Dacă pretențiile sînt în orizont rațional, atunci nu ar trebui să ne mirăm că standardele noastre evaluative sînt mai degrabă subiective: nu presupun unanimitate axiologică, nici obiectivitate epistemică și, totuși, nu sînt nici de respins, nici de ignorat.

Dorina Pătrunsu este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Interesele sale de cercetare și predare sînt filosofia socială și politică, analiza instituțională și teoria alegerii publice.