Ministrul Educației și Cercetării, prof. univ. dr. Daniel David, a subliniat că elevii trebuie să aibă parte de o „educație de calitate”, „personalizată”, astfel încît aceștia să devină „buni specialiști, buni cetățeni, adică buni români protectori ai democrației și oameni echilibrați”, care să fie înzestrați, în urma formării lor, cu „gîndire critică”. De asemenea, ministrul a recomandat ca profesorii „să discute cu elevii despre democrație și extremism”. Într-adevăr, așa cum a punctat și istoricul francez Thierry Wolton, „lumea se îndreaptă spre o nouă eră barbară, în care democrația și drepturile omului sînt amenințate”. În acest context, cu siguranță trebuie declanșate, de către specialiști din domenii cît mai diverse, discuții pertinente legate de extremism, democrație, libertate, tiranie, oligarhie, gîndire și atitudine civică, și așa mai departe. Însă exact aceste subiecte fierbinți ale vremurilor noastre pot fi dezbătute și înțelese mai bine cu ajutorul limbilor și literaturilor clasice. Și, deși pot fi aduse nenumărate argumente care să susțină rolul deosebit de important pe care filologia clasică îl are în formarea elevilor, mai ales într-o țară unde se vorbește o limbă romanică, ne vom rezuma, în acest apel, la a răspunde îndemnurilor juste și binevenite ale ministrului Educației și Cercetării. Presupun că unii, astăzi, văd limbile clasice ca aparținînd unui domeniu vetust, inutil, unde niște „vechi dascăli, cîrpocind la haina vremii”, deapănă, la ore, „un izvor de horum-harum / Cîștigînd cu clipoceală nervum rerum gerendarum” (Eminescu, Scrisoarea a II-a). Dar lucrurile nu stau sau nu ar trebui să stea astfel. Studiile clasice pot avea un rol deosebit de important în combaterea extremismului și în susținerea ideii de libertate. Dacă ne gîndim numai la unii termeni, de neocolit în limbile moderne europene, dar și din alte arii culturale și geografice, precum „politică”, „republică”, „cetățean”, „civic”, „civism”, „democrație”, „autocrație” și multe altele, constatăm cît de necesare ne sînt, în procesul nostru de formare, limbile clasice. Însă greaca și latina, limbile nobile ale Europei, sînt cheile care deschid un întreg tezaur de gîndire și de cultură care se regăsește în textele clasice de factură literară, filosofică, juridică, teologică sau istorică. Bogăția culturală imensă a Antichității, dacă este accesată corespunzător, ne poate ajuta să facem față provocărilor prezentului, să deosebim aparența de esență, să înțelegem beneficiile unei societăți libere, democratice, deschise, dar și primejdiile reprezentate de direcțiile extremiste, demagogice, populiste sau de ascensiunea dictatorilor la putere.
De exemplu, Grecia antică, prin intermediul lui Tucidide, ne ajută să mergem în miezul problemei, să identificăm cauzele profunde, veritabile, ale unui conflict și să diferențiem, în cele din urmă, aparența de esență. Cînd dominația unei puteri mai vechi este contestată de ascensiunea unei noi puteri, care se ridică vertiginos, atunci se naște un „stres structural” atît de puternic (v. Graham Allison, Capcana lui Tucidide. Mai pot evita Statele Unite și China războiul, Editura Corint, 2022) încît, de cele mai multe ori în istoria omenirii, acesta duce la conflict. Și, din păcate, trăim astăzi într-o lume în care tensiunile și conflictele se înmulțesc pe fondul coliziunii dintre statele democratice și cele autocratice. În urma războiului peloponesiac, Sparta și Atena au ieșit mult mai slăbite și nu și-au mai recăpătat niciodată strălucirea de altădată. Noi, cei moderni, ar trebui să ținem cont de avertizările trecutului. Dacă analizăm ideile lui Tucidide, ajungem la concluzia că un astfel de tipar primejdios, chiar dacă se ivește, nu trebuie amorsat. De asemenea, comediograful Aristofan, în piesele sale, ne atrage atenția asupra vicierii procesului democratic și îi persiflează pe demagogii atenieni de la finalul secolului al V-lea î.Chr. Tragediograful Eschil înalță un elogiu libertății în piesa Perșii sau în piesa Prometeu înlănțuit. Atenienii nu ascultă de un satrap, ne transmite Eschil, ci de instituțiile și de legile alcătuite și emendate de ei înșiși, în urma dezbaterilor, căci Antichitatea se evidențiază printr-o cultură a dialogului. Sofocle evocă, la rîndul său, democrația ateniană, într-un pasaj memorabil din tragedia Oedip la Colonos. Mai tîrziu, în secolul următor, filosoful Aristotel ne vorbește despre tipurile de stat pozitive, dar și despre variantele lor perimate. Într-adevăr, democrația dădea semne de scădere. De aceea, atenienii, cărora le era smulsă libertatea, bucată cu bucată, de către tiranul Filip al II-lea al Macedoniei, sînt treziți din letargie de oratorul Demostene, în Filipice. Hiperide, de asemenea, în Discursul funebru, evidențiază diferența dintre democrație și tiranie. Într-un stat liber, cetățeanul are dreptul la un proces echitabil și, dacă nu este vinovat, nu trebuie să se teamă de a fi acuzat. Oratori abili, cunoscători ai legilor, îl vor apăra de acuzațiile mincinoase. Însă, într-un regim totalitar, după cum bine știm, omul se teme să fie acuzat, chiar dacă este nevinovat. Dictaturile știu să îl scoată vinovat și să îl condamne chiar dacă nu are vreo vină reală.
Iar Roma antică, nu mai puțin, ne învață să distingem între aparență și esență și să optăm pentru libertate. De exemplu, Cicero se opune tendințelor tiranice ale lui Caesar și Marcus Antonius și încearcă să mențină drepturile și libertățile cetățenilor romani din timpul Republicii. Mai tîrziu, în perioada imperială, putem identifica, la o serie întreagă de autori (Ovidiu, Persius, Iuvenal, Seneca, Tacitus etc.), o puternică nostalgie legată de perioada republicană anterioară. Ei fac distincție între libertatea veritabilă (civică, politică, morală sau intelectuală) și surogatele acesteia și, dacă ar fi studiați temeinic astăzi, ne-ar ajuta și pe noi să distingem între referirile false la libertate, între eliberarea factice și libertatea autentică.
Mai mult decît atît, cine se apleacă asupra textelor clasice descoperă că libertatea de gîndire, libertatea civică și gîndirea sistematică, științifică sînt în strînsă legătură. Cînd este atinsă o componentă, este afectat întregul. De pildă, retorica s-a dezvoltat nestingherit numai în perioadele de libertate ale Antichității, cu alte cuvinte în timpul democrației ateniene sau al perioadei republicane romane (definită de Polybius, de Cicero și de alții ca fiind o constituție mixtă; deși componenta aristocratică prima, exista, totuși, și o latură democratică a Republicii Romane, prin care Roma antică se deosebea de statele elenistice grecofone și se învedera ca fiind cea mai echilibrată organizare politică a Antichității în secolele III-I î.Chr. – v. Gerardo Zampaglione, The Idea of Peace in Antiquity, University of Notre Dame Press, 1973). Cînd, ulterior, libertatea e sugrumată, retorica politică se retrage din for în școli și cunoaște un regres semnificativ. Însă, odată ce libertatea dispare, nu numai elocvența politică decade, ci și elocința juridică sau demonstrativă. Judecățile sînt făcute sau, cel puțin, influențate de dinaști puternici. În perioada elenistică, Sotades din Maroneea a fost condamnat la moarte de Ptolemeu Philadelphul pentru că a scris un vers satiric referitor la căsătoria dintre el și sora sa Arsinoe. Iar sofistul Teocrit a fost, de asemenea, suprimat de Antigonos Monophtalmos, pentru că l-a făcut Ciclop. De asemenea, Aulus Cremutius Cordus, care a scris despre războaiele civile din secolul I î.Chr., a fost acuzat de trădare și condamnat la moarte în anul 25 d.Chr., pentru că îi elogiase pe Brutus și pe Cassius. Pe acesta din urmă îl numise ultimus Romanorum, „ultimul dintre romani”. Conform lex maiestatis, era interzisă elogierea celor doi conjurați. În consecință, scrierile lui Cremutius Cordus sînt arse. Iar autocraților vremii, prin oratoria demonstrativă, doar li se face panegiricul. De altfel, nu numai retorica, ci și literatura, per ansamblu, înregistrează scăderi odată ce libertatea este îngrădită. Exemplele sînt nenumărate. Îi amintim numai pe poeții alexandrini sau pe satiricii latini. Iuvenal, de exemplu, deși simțim că ar fi vrut să ne spună mai multe, își temperează elanul satiric și scrie doar in illos/ quorum Flaminia tegitur cinis atque Latina (Sat. I, 170-171)/ „împotriva acelora a căror cenușă este acoperită de Via Flaminia și de Via Latina”. Cu alte cuvinte, îi persiflează numai pe cei morți, reprezentanți ai unei dinastii apuse. Aceste suprimări de autori și de opere ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru noi în ceea ce privește pericolele reprezentate de tiranie. Nu demult, și la noi unii erau arestați pentru că dețineau cărți. Iar alții, pentru a evita condamnarea, își puneau ei înșiși pe foc biblioteca (v. Și eu am trăit în comunism, ed. Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2015, p. 40).
Toate culturile și civilizațiile lumii ne îmbogățesc și trebuie studiate. Cu toate acestea, paradigma greco-latină are o „virtus” suplimentară: idealul de libertate. Nicăieri ca în Grecia și în Roma antice lupta pentru libertate nu se desprinde cu atîta forță. Astăzi, cînd democrațiile sînt erodate, din interior, de minciunile demagogilor și, din exterior, de tertipurile autocraților, modelele și conceptele antice ne sînt mai necesare ca oricînd. Anticii înțelegeau că democrația nu poate funcționa decît dacă cetățenii ei sînt instruiți și raționali. România de mîine ar avea multe de cîștigat dacă domeniul filologiei clasice ar fi bine reprezentat, în primul rînd, în curriculumul de specialitate (CS fix). Oferim propuneri concrete: reintroducerea disciplinei limba și literatura latină la profilul umanist, în curriculumul de specialitate (CS fix), sub forma a două ore pentru toate cele patru clase de liceu, precum și introducerea unei ore de limbă și literatură greacă veche, tot pentru profilul umanist. Susținem și reintroducerea latinei ca probă opțională la Bacalaureat. Totodată, elevii de la profil real ar trebui să aibă și ei posibilitatea de a studia latina sau greaca veche, dacă sînt interesați, căci aceste limbi complexe ordonează gîndirea și constituite o adevărată matematică a minții. De asemenea, recomandăm elaborarea unor manuale de limbi clasice cu un conținut actual, care vine în sprijinul democrației și ideii de libertate. Catedra de Filologie clasică a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași se va implica în procesul de elaborare a noilor manuale, dacă i se va solicita acest lucru. Factorii decidenți trebuie să conștientizeze că elevii nu vor avea parte de o „educație de calitate”, dacă limbile clasice nu vor fi constituente implicate în formarea viitorilor cetățeni ai României. Doar dacă astfel de măsuri vor fi adoptate, vom fi în conexiune cu marile culturi ale lumii și ale Europei, cu țările libere și civilizate, unde limbile clasice se studiază pe parcursul a numeroase ore pe săptămînă, și doar astfel vom urma, cu adevărat, modelele europene. Sau nu le mai urmăm?
Iulian-Gabriel Hrușcă este lector dr. la Catedra de Filologie clasică, Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
