Percepții și concepte

Cînd te uiți la un curcubeu, vezi fîșii diferite de culoare; numai că, în natură, curcubeul e un continuum de lumină, un spectru fără granițe sau benzi delimitate, cu lungimi de undă între 400 și 750 de nanometri, spune Lisa Feldman Barrett, în How Emotions Are Made (2017). Dar toți vedem dungi „pentru că avem conceptele mentale pentru culori ca roșu, portocaliu și galben. Creierul folosește automat aceste concepte pentru a grupa lungimile de undă în anumite intervale ale spectrului, categorizîndu-le drept aceeași culoare. El estompează variația din interiorul fiecărei categorii și accentuează diferențele dintre ele, făcîndu-ne să percepem benzi distincte”. Tot așa stau lucrurile și cu percepția vorbirii, susține ea: „După ce ne naștem, începem să detectăm, în fluxul vorbirii, tiparele care dezvăluie granițele dintre foneme – cele mai mici segmente de sunet pe care le distingem într-o limbă (de exemplu, sunetul /d/ sau /p/ în engleză). Aceste regularități devin concepte pe care creierul le va folosi mai tîrziu în clasificarea fluxului sonor în silabe și cuvinte”.

Barrett pornește de la percepția categorială a culorii și a vorbirii pentru a o extinde, de fapt, la întreaga noastră existență, atît externă (mediul), cît și internă (emoțiile): „Tot ce percepi în jur este reprezentat de concepte aflate în creierul tău. [...] Fără concepte, lumea pe care o experimentezi ar fi doar zgomot în permanență fluctuant. Nici un lucru nu ar semăna cu altul. Ai fi orb din punct de vedere experiențial. Ai fi incapabil să înveți. Toată informația senzorială este un uriaș puzzle, mereu schimbător, pe care creierul trebuie să îl rezolve. Obiectele pe care le vezi, sunetele pe care le auzi, mirosurile și atingerile pe care le simți, aromele pe care le detectezi și senzațiile interoceptive experimentate ca disconfort sau dureri sau afecte..., toate implică semnale senzoriale neîntrerupte care, în clipa cînd ajung la creier, sînt extrem de variabile și ambigue. Datoria acestuia e să le prevadă înainte ca ele să ajungă acolo, să umple golurile provocate de detaliile care lipsesc și să găsească regularități oriunde poate, astfel încît lumea ta să fie alcătuită din obiecte, oameni, muzică și evenimente, și nu din haosul copleșitor care există în realitate. Pentru a înfăptui acest miracol, creierul folosește concepte pentru a da sens semnalelor senzoriale, creînd o explicație pentru locul de unde vin ele, la ce anume din lume se referă și ce să facem, în consecință. Percepțiile tale sînt atît de vii și imediate încît te obligă să crezi că experimentezi lumea așa cum e ea, cînd, de fapt, tu experimentezi o lume construită de tine. O mare parte din ceea tu simți ca fiind lumea externă începe, de fapt, din capul tău”.

De ceva vreme există, în psihologia cognitivistă, o controversă nerezolvată privitoare la felul în care omul folosește informația conceptuală în analiza stimulilor veniți din mediu. De exemplu, dacă vedem un lucru sau auzim o conversație, întrebarea este dacă procesăm imaginea/mesajul de jos în sus, pornind de la stimulii vizuali/acustici și terminînd cu conceptul, ori invers, de sus în jos, pornind de la cunoștințele generale pe care stimulii vizuali/acustici ajung să se articuleze. În procesarea de jos în sus, totul începe de la informațiile brute pe care le primim. Exemplu vizual: silueta, mersul și plasele pe care le cară o femeie pe care o văd cînd mă uit afară de la fereastră mă fac să o identific drept vecina mea de la etajul șase, care are grijă de pisici dimineața. Exemplu acustic: aud sunetul /p/ după secvența ca, rezultă că e vorba despre cap, nu despre cal. Prin analiza informațiilor disponibile merg în sus, spre concept. În procesarea de sus în jos, plec invers, de la concept, și văd dacă se potrivește cu informațiile care vin din mediu: zăresc o femeie în pîcla dimineții, mă aștept să fie vecina mea cu pisicile înainte să am detaliile vizuale clare; aud pe cineva zicînd Peștii înoată în..., gîndesc că probabil urmează apă, pe baza informațiilor contextuale și lingvistice generale pe care le dețin; ce urmează îmi confirmă (sau nu) așteptările.

Prin explicațiile pe care le dă, Barrett se situează de partea celor care favorizează procesarea de sus în jos a unui eveniment. Cu alte cuvinte, conceptul e cel care ne ordonează și dirijează percepția. Dar ce e un concept? Ce e o categorie? „Filozofii și savanții definesc categoria ca o colecție de obiecte, evenimente sau acțiuni grupate împreună cu un scop. Tot ei definesc conceptul ca reprezentare mentală a unei categorii. Tradițional, se presupune că primele se află în lume, iar celelalte se află în capul nostru”, spune Barrett. Apoi, cu ușoară ironie la adresa filozofilor și savanților, cere scuze cititorului într-o notă de subsol pentru confuzia existentă între categorii și concepte: „Categoriile de genul mașini sau păsări se zice că ar exista în lume, în timp ce conceptele se află în creier, dar, dacă te gîndești un pic, cine creează categoria? Cine-i grupează membrii ca să-i considere echivalenți? Tu. Creierul tău. Așadar, categoriile, ca și conceptele, se află în mintea ta”. Apoi, de vreme ce ea însăși folosește aceste cuvinte pe tot parcursul cărții, dă propria accepțiune: „În această carte, mă refer la concept cînd vorbesc despre cunoștințe, cum ar fi, de exemplu, cunoștința despre faptul de a fi roșu. Mă refer la categorie cînd vorbesc despre exemplarele pe care le construim cu ajutorul cunoștințelor noastre, cum ar fi, de exemplu, trandafirul roșu pe care îl percepem”.

Voi trece rapid peste faptul că Barrett definește conceptul tot ca pe o reprezentare mentală – knowledge îi spune ea (știință; cunoștințe; cunoaștere) –, iar categoria tot ca pe o clasă alcătuită din diverse exemplare care au ceva în comun (numai că autoarea folosește alte cuvinte și pierde din claritate). Voi trece rapid și peste ideea de bază a cărții (poate se va pronunța un psiholog asupra ei): emoțiile nu sînt provocate (triggered), ci construite, le face creierul nostru; senzațiile sînt reale pentru fiecare, dar interpretarea lor reprezintă rezultatul unei convenții culturale, al unui acord între oameni. Mă voi opri un pic doar asupra modului în care sînt puse în relație percepția și conceptele, observînd că abilitatea creierului uman de a categoriza și conceptualiza realitatea este prezentată senzaționalist cînd, de fapt, această capacitate este aproape universală în regnul animal: „Orice creatură cu simțuri care trăiește într-un mediu în care trebuie să se apere de prădători și să găsească suficientă hrană trebuie să fie capabilă să formeze concepte și să așeze lucrurile pe categorii. Fără această capacitate ar fi nevoită să o ia de la zero la fiecare întîlnire cu un dușman sau un prieten, plantă sau otravă, și nu ar supraviețui mult timp”, scrie Iain McGilchrist în Stăpînul și emisarul său.

Și, dacă mai ținem minte ce altceva mai spune McGilchrist (pentru că am scris despre cartea acestuia), atunci ne dăm seama că nu putem vedea dungile curcubeului pentru că avem concepte mentale de culoare, și nu putem auzi sunetele vorbirii pentru că avem concepte lingvistice (foneme, silabe). A percepe nu înseamnă a categorisi și conceptualiza (fenomene ulterioare percepției). Emisfera cerebrală dreaptă a omului ancorează în trup orice primă experiență, prioritizînd ceea ce există în realitate, în lume, scenele reale, stimulii reali, ceea ce este trăit. Percepțiile noastre sînt „atît de vii și de reale”, cum spune Barrett, tocmai pentru că experimentăm lumea așa cum e ea. Nu pentru că experimentăm o lume construită de noi înșine. Construirea lumii virtuale din capul fiecăruia începe din momentul cînd emisfera dreaptă trimite celei stîngi informațiile primite din mediu și din trup, iar aceasta începe să proceseze experiența: o decupează din context, o abstractizează, o schematizează, o descompune, o clasifică și o conceptualizează (ulterior dă și nume, dar nu-i obligatoriu – ideea aceasta ar merita un articol separat). Astfel, experiența devine familiară, cunoscută. Lumea se prezintă emisferei drepte, în cea stîngă ea se reprezintă. Din acest motiv, „o mare parte din ceea ce noi simțim ca fiind lumea externă” nu începe, de fapt, în capul nostru.

Orice experiență este întrupată (embodiment se numește fenomenul, dar Barrett susține că există concepte „pur mentale” ca, de exemplu, tristețea). Creierul în întregul său este implicat în recunoașterea lumii, numai că cele două emisfere grupează experiența diferit: global (dreapta) și atomist (stînga). Ceea ce descrie Barrett cînd vorbește despre haosul copleșitor de impresii în care se pune ordine prin concepte nu este greșit, acest lucru are loc cu adevărat. Ambele emisfere sînt implicate în descifrarea sau înțelegerea realității (care, la naștere, chiar e o masă amorfă de senzații), dar fiecare produce o imagine foarte diferită de a celeilalte. Concluziile trase de autoarea canadiană sînt adevărate parțial, pentru că ceva esențial lipsește din descriere; forma furnizată de emisfera stîngă trebuie trimisă la emisfera dreaptă, de unde au și venit informațiile primare, pentru punerea în context global. Aceasta ar duce la esențiala armonizare finală a perspectivei asupra lumii (prin care, apropo, s-ar rezolva și falsa dilemă cu procesarea de jos în sus sau de sus în jos – o întrebare tipică pentru emisfera stîngă). Experimentăm o lume construită de noi înșine, da, dar acesta nu e adevărul final, e adevărul emisferei stîngi (iar McGilchrist avertizează asupra faptului că în toată lumea vestică, științifică sau nu, se spun narațiuni cu precădere din perspectiva emisferei stîngi).

În noua teorie a experiențelor construite, „linia de demarcație dintre creier și lume este permeabilă, poate inexistentă”. Dar inclusiv granița stabilită natural, prin corpul calos, care desparte cele două emisfere ale creierului, pare inexistentă. Prin abordare, Feldman Barrett desprinde emisfera stîngă de cea dreaptă (McGilchrist nici nu figurează în bibliografie) cînd scrie că „mergi pe stradă cu capul plin de concepte..., și vezi flori, copaci, mașini, case,.... auzi sunete, simți diverse mirosuri... îți creezi experiența acestor lucruri, acțiuni și evenimente categorizînd cu ajutorul conceptelor... creierul care prezice tot anticipează rapid informațiile senzoriale întrebînd «Cu ce concept de-al meu se potrivește fiecare»?”. Prin formulări, ea pune semnul egalității între om și organul gîndirii. Anunțul triumfalist că nu sîntem animale programate să reacționeze („Cînd vine vorba despre experiențele și percepțiile tale, tu controlezi situația mai mult decît ai crede. Tu prezici, construiești și acționezi. Ești arhitectul propriei experiențe”) nu mă convinge deloc că aș fi la cîrmă. Mai mult, subtitlul cărții, The Secret Life of the Brain / Viața secretă a creierului, îmi sugerează că, dimpotrivă, creierul ar avea o agendă diferită de a mea, deși am fi totuna. Închei aici precizînd că, în articolul următor, ultimul din această serie, vom vedea rolul pe care îl joacă limba în toată această poveste, pornind de la aceeași autoare.