În 1879, Henrik Ibsen crease, în mod vizionar, în piesa sa O casă de păpuși, unul dintre cele mai spectaculoase exemple de misoginism modern: Torvald Helmer, mascat sub politețe și condescendență paternalistă. Helmer nu își tratează soția cu brutalitate, însă tocmai prin reducerea ei la rolul de păpușă îi neagă acesteia autonomia și dreptul de a fi o ființă rațională. Îmbracă haina „protectorului iubitor”, însă doar pentru a-și controla și infantiliza soția. Nora, în ochii lui, este o „ființă firavă”, o „păsărică”, o „veveriță”.
Helmer îi controlează finanțele, fiind convins că o femeie nu poate gestiona bani cu responsabilitate. Reacționează isteric și egoist doar cînd reputația sa este amenințată, fără a-i păsa de sacrificiul Norei. Consideră că „iertarea” lui este un dar suprem, fără să înțeleagă că problema nu este capacitatea lui de a o ierta, ci că ea nu mai vrea să fie posesia lui.
Adaptarea misoginismului
De-a lungul istoriei, misoginismul a trecut de la lege la normă, de la interdicție la manipulare, de la violență la condescendență, cu o putere de adaptare fascinantă, reușind, de-a lungul timpului, să-și păstreze esența: controlul asupra femeilor. Dacă în antichitate și în Evul Mediu, femeia era proprietatea tatălui sau a soțului (în Roma antică, „pater familias” avea drept de viață și de moarte asupra femeilor din familie), secolele XVII-XIX au continuat cu restricții severe în privința educației femeilor, interdicții în politică și economie.
Pe măsură ce femeile au cîștigat drepturi, retorica misogină nu a dispărut, ci s-a rafinat. După al Doilea Război Mondial, femeile intraseră pe piața forței de muncă, dar erau încă încorsetate în restricții. De exemplu, nu aveau voie să învețe să conducă o mașină și nu-și puteau închiria un apartament, decît dacă o figură masculină din familie își dădea acordul. În continuare erau împinse să revină „la locul lor”. Ceea ce s-a petrecut în anii ’50-’60, cînd misoginismul devine unul „protector”. Bărbatul este capul familiei, iar femeia are grijă de casă. Publicitatea acelor ani este elocventă, glorificînd femeia gospodină fericită: „Cea mai mare realizare a unei femei este să fie o soție bună”. Cărțile și filmele începeau să promoveze narațiuni în care femeia „adevărată” este cea care se sacrifică pentru familie. Această epocă a creat mitul femeii care nu are nevoie de carieră sau de putere pentru a fi împlinită. Pentru asta are nevoie doar de iubirea unui bărbat și de siguranța pe care acesta i-o oferă. Sub pretextul protecției, femeilor li se cerea, de fapt, să rămînă la cratiță.
În anii ’70-’90, feminismul va crea misoginismul „binevoitor”, cea mai periculoasă formă de sexism.
Misoginul modern
Torvald Helmer nu a dispărut nici în 2025. Misoginul modern își camuflează opiniile în afirmații ambigue, ambalate în bune intenții, dar care au ca efect menținerea femeilor în roluri prestabilite. Pentru că doar așa, în era feminismului extremist, reușește să perpetueze inegalitățile, fără a fi perceput ca misogin – și tocmai aceasta este cea mai periculoasă formă de sexism. Căci misoginul modern nu respinge în mod deschis egalitatea dintre femei și bărbați, nu recurge la discursuri ostentativ sexiste. Dimpotrivă, el își maschează convingerile în afirmații aparent binevoitoare, subtile, însă profund problematice. Sub masca respectului, el perpetuează stereotipuri care limitează femeile și le impune un „rol” social.
O afirmație precum aceea că o femeie nu poate fi președinte al unei țări, căci ea are „alt rol în societate”, este imediat contrabalansată cu retorica: „În fața femeii trebuie să te pleci, pentru că dă naștere” sau „Femeile sînt divine”. Poți să te revolți cînd, puse în balanță, președinția unei țări este un mizilic frivol, față de menirea „divinității”? Realitatea afirmației, dincolo de cuvintele pompoase, este că rolul femeii e acela de a procrea, nu de a-și urma drumul dorit.
Putem vorbi, bineînțeles, despre femeile care ajung pe scena politică. Cît sînt ele de reprezentative, cît știu ele să se impună ca lideri și cît de multă încredere reușesc să capteze din punct de vedere electoral. Însă aceasta este o altă discuție, omorîtă din fașă, cu gingășie, de impedimentul „rolului” lor „divin”, de „icoană”, pe care o poți muta pe orice perete vrei tu.
În acest spirit, există multe alte formule care disimulează misoginismul sub o aparentă apreciere. „Femeile sînt speciale, dar trebuie să înțeleagă că biologia lor nu le permite să facă anumite lucruri”, „Femeile sînt foarte importante, dar trebuie să-și păstreze feminitatea”, „Admir femeile care au succes, dar ele trebuie să știe că familia este pe primul loc.” Sau unele dintre formulele vehiculate recent și în discursuri electorale: „Bărbații sînt lideri nativi, femeile au mai multă empatie”, „Femeile sînt minunate în domenii umane, dar tehnologia și politica sînt mai potrivite pentru bărbați”, „Femeile aduc echilibru într-o echipă, dar deciziile importante trebuie luate de cineva mai pragmatic”.
Toate aceste declarații impun, de fapt, subtil, o normă: femeia nu poate fi apreciată în afara unui cadru predeterminat: maternitate, feminitate, responsabilitate familială. Perfectă perfidie a misoginului modern: căci el nu contestă direct egalitatea și capacitățile unei femei, dar le redefinește seducător, astfel încît femeile să rămînă în continuare captive unor roluri tradiționale, pe principiul că femeile sînt egale bărbaților, dar ele au „alte” calități pe care trebuie să și le cultive, în detrimentul vocației.
Cînd misoginul modern este înfruntat, el se va apăra dînd vina pe feminism. Va folosi cu dibăcie feminismul extremist, care îi dă din plin apă la moară. Spunînd că „feminismul este o mizerie”, misoginul modern va șterge însă cu buretele toate drepturile pe care curentul feminist le-a cîștigat pentru femei, de-a lungul timpului. Și va nega o întreagă istorie de lupte pentru independența femeilor.
„Rolul” femeii, dar nu și al bărbatului
Simpla sintagmă „rolul femeii în societate” este o marcă a misoginismului modern. Frecvent utilizată în discursuri publice, în dezbateri și chiar în educație, formularea are, la prima vedere, un caracter neutru. Cu toate acestea, analizînd implicațiile sale profunde, descoperim că, de fapt, trădează o viziune ancorată în concepții învechite, tradiționale, despre statutul femeii.
În primul rînd, această expresie presupune că femeia ar avea un „rol” prestabilit, ca și cum existența sa ar fi determinată de o funcție rigidă, atribuită din exterior, în loc să fie definită de alegerile și aspirațiile individuale. Spre deosebire de expresii precum „contribuția femeilor în societate” sau „implicarea femeilor în diverse domenii ale societății”, care sugerează o participare activă și liberă, „rolul” femeii induce ideea unei predestinări sociale, a unei meniri impuse, ceea ce reduce femeia la un șablon convenabil normelor patriarhale.
În al doilea rînd, expresia este încărcată de o istorie care reflectă marginalizarea femeilor în spațiul public. De-a lungul secolelor, femeile au fost adesea limitate la sfere considerate „potrivite” pentru ele – îngrijirea familiei, educația copiilor, activitățile casnice –, în timp ce bărbații erau învestiți cu autoritate în politică, economie și știință.
Prin menținerea sintagmei „rolul femeii” se perpetuează această separare artificială a atribuțiilor în funcție de sex, ca și cum societatea ar funcționa pe baza unui scenariu predefinit, în care doar femeile trebuie să își joace partea, în loc să își creeze propriul drum. Căci dacă folosim în mod curent sintagma „rolul femeii în societate”, nu același lucru se întîmplă cu existența unui „rol al bărbatului în societate”. Interesant este faptul că această din urmă sintagmă este utilizată extrem de rar, iar cînd e prezentă este asociată automat rolului de lider, nu aceluia al procreației divine. (Deși it takes two to tango.)
Am putea, bineînțeles, să brodăm asupra acestui rol de lider, despre care am putea spune că pune presiune asupra bărbaților care s-ar putea confrunta cu așteptări legate de succesul profesional, forța fizică sau lipsa de vulnerabilitate emoțională, aspecte care, la rîndul lor, ar constrînge individualitatea și autenticitatea masculină. Totuși, cu toate presupusele presiuni, rolul de conducător este mai de preferat celui de supus.
Casa cu păpuși
Atîta timp cît societatea definește „rolul” femeii, fără să-l chestioneze pe cel al bărbatului, egalitatea rămîne doar un mit convenabil. Astăzi, misoginismul nu te mai lovește direct, ci te convinge că alegerile tale trebuie să fie „firești” și „corecte”, astfel încît să rămîi în continuare într-o „casă de păpuși”. Una mai bine decorată.
Torvald Helmer nu i-ar mai spune Norei, în 2025, că „nu poate gestiona bani”. În schimb, i-ar spune, cu un aer profetic: „O femeie care se ocupă de finanțe uită să fie divină”. „Sigur, te încurajez să ai o carieră, dar să nu-ți neglijezi menirea, adică familia.” „Nu sînt împotriva femeilor în politică, dar politica le omoară feminitatea.”
Însă dacă Nora a putut închide o ușă, în 1879, în 2025 putem închide toate ușile care nu ne convin.
