Strălucirea care ne orbește

Într-o lume în care aurul nu mai e doar un metal prețios, ci metodă de autopromovare, aparența a devenit valoare, iar impostura, competență. Gustul pentru strălucire, cîndva legat de instinctul de supraviețuire, e azi dirijat spre vitrine, ecrane și podiumuri. Ce mai înseamnă valoarea cînd reflexia ține loc de conținut?

Recent, președintele SUA a redecorat Biroul Oval. Donald Trump nu a venit la Casa Albă doar cu promisiuni, ci și cu o estetică personală inconfundabilă: a remodelat Biroul Oval după chipul și gustul său: aur peste tot, simboluri opulente și o atracție vizibilă pentru strălucirea excesivă.

În discursul său de la învestire, Trump a promis o „epocă de aur” pentru America, o formulare ce avea să capete rapid valențe mai mult decît metaforice. La scurt timp, a lansat ideea unui „golden card”, un permis de ședere rezervat străinilor înstăriți, confirmînd că aurul nu este pentru el doar simbol, ci și criteriu de selecție.

De la preluarea mandatului, sanctuarul puterii prezidențiale americane a fost transformat într-o vitrină a gustului său pentru opulență. Tablouri impozante, ornamente lucioase și decoruri în nuanțe aurii au luat locul sobrietății clasice. Nimic nu mai amintește de discreția tradițională a Biroului Oval. În schimb, totul evocă fascinanta predilecție a fostului magnat imobiliar pentru suprafețe reflectorizante și detalii aurite.

Obsesia sa pentru aur nu e nouă: prima campanie prezidențială a fost lansată în 2015 printr-o scenografie regizată impecabil: Trump a coborît triumfător pe o scară rulantă aurită în Trump Tower. Astăzi, înconjurat de figuri mediatice apropiate, precum jurnalista Laura Ingraham, de la Fox News, Trump își etalează cu mîndrie noul decor din Biroul Oval.

A prezentat jurnaliștilor heruvimii „tot aurii”, pe care i-a instalat pe ușile biroului prezidențial, ca într-un salon rococo americanizat. Pe șemineul din fața biroului său au fost aliniate statuete, cupe și alte bibelouri sclipitoare, ca într-o colecție personală de trofee. Discreta iederă, prezentă în diverse forme în deceniile anterioare, a dispărut complet din peisaj. (The Washington Post, care a documentat cu minuțiozitate soarta plantei decorative, a relatat că iedera nu a fost nici aruncată, nici exilată la Mar-a-Lago, ci mai degrabă relocată discret, într-o seră a Casei Albe.)

Fascinația pentru aur

Fascinația pentru aur vine din istorie. E simbolul nemuririi, al zeilor, al puterii care nu se degradează. A-l avea însemna, într-un fel, a sfida moartea.

De-a lungul timpului, aurul a fost mai mult decît o valoare economică, a fost scenografia puterii, dar și masca nesiguranței și ecoul unei nevoi constante de validare. De la regii care-și împodobeau palatele cu aur pînă la miliardarii moderni care își etalează iahturile și avioanele pe Instagram, luxul a devenit o formă de limbaj: un cod universal al influenței.

Trădează obsesia pentru opulență o lipsă de siguranță interioară? De multe ori, cînd puterea autentică lipsește – fie că e vorba de încredere, echilibru sau autoritate morală –, se caută înlocuitori vizuali. Căci puterea despotică nu poate exista în tăcere – are nevoie de decor opulent.

În trecut, monarhii își afirmau autoritatea prin grandoare. Ludovic al XIV-lea, „Regele Soare”, a construit Palatul Versailles nu doar ca reședință, ci ca simbol copleșitor al dominației sale. Încăperile aurite, oglinzile și grădinile perfect simetrice reflectau nu doar gustul personal, ci o ideologie: acolo unde e aur, e voință divină.

Această logică a fost moștenită și de dictatori. Nicolae Ceaușescu a ridicat Casa Poporului într-un delir de fast megaloman, iar Muammar Gaddafi își transporta cortul aurit în fiecare călătorie oficială. În toate aceste cazuri, luxul nu era un capriciu, ci o armă de comunicare: un spectacol menit să copleșească și să inducă supunere.

Luxul digital: noua scenă a validării

Astăzi, opulența nu mai e rezervată doar palatelor, ea se mută și în spațiul virtual. Rețelele sociale au devenit podiumul pe care se defilează cu ceasuri rare, mașini personalizate și vacanțe exorbitante. Miliardari ca Elon Musk, Kim Kardashian sau influencer-i precum frații Tate își expun stilul de viață ca pe un trofeu – în speranța că strălucirea exterioară va genera admirație, invidie, apartenență. Dar această nevoie de a se afișa nu este, de fapt, reflexul unei anxietăți profunde, dacă nu arăt că am succes, mai sînt eu important? Într-o lume în care valoarea pare măsurată în like-uri și vizualizări, luxul devine dovada existenței lor sociale.

Despre iluzia strălucirii și foamea de aparențe

Trăim într-o lume în care strălucirea pare să garanteze valoarea, iar zgomotul pare să țină loc de profunzime. Expresia românească „Nu tot ce zboară se mănîncă” rezumă, poate mai bine ca oricînd, capcana în care societatea contemporană pare să cadă: confundarea aparenței cu esența. La fel ca versiunea sa clasică, „Nu e aur tot ce lucește”, expresia avertizează împotriva fascinației pentru suprafață. Dar mai facem azi diferența?

Studiile recente în neuroștiințe și psihologie sugerează că atracția pentru strălucire are rădăcini adînci în biologia umană. O echipă de cercetători de la Universitatea din Houston a descoperit că interesul pentru suprafețe sclipitoare nu e legat de dorința de lux, ci de instinctul de supraviețuire – mai exact, de asocierea inconștientă cu apa. Strălucirea indică prezența apei, o resursă vitală. Astfel, chiar și copiii foarte mici, care nu au noțiunea de valoare materială, preferă jucării lucioase.

Și totuși, în loc să ne folosim instinctele pentru a ne adapta, le transformăm în instrumente de manipulare. În loc să căutăm „apa”, care ne dă viață, ne îmbătăm cu Fata Morgana, fascinația primară devenind azi o vulnerabilitate exploatabilă.

Impostura, valuta forte a epocii noastre

Roland Gori, profesor emerit de psihopatologie, atrage atenția asupra unei realități incomode: în lumea de azi, impostorul nu doar că supraviețuiește, ci înflorește. Mediul actual, centrat pe imagine și performanță superficială, este perfect pentru proliferarea formelor fără fond.

Ne ghidăm după notorietate, nu după merit. Apreciem ambalajul, nu conținutul. Valoarea autentică, construită prin muncă și coerență, este eclipsată de spectaculosul fără substanță. Publicul, modelat de acest tip de discurs, ajunge să consume ceea ce i se oferă – produse culturale din ce în ce mai goale, dar livrate în ambalaje tot mai „sclipitoare”. De aici rezultă un cerc vicios: impostura e promovată pentru că aduce audiență, iar audiența e crescută în spiritul imposturii. Or, cum spunea Gori, impostorul are nevoie de un public pe măsura lui, adică un public care nu mai are repere.

Valoarea, în regim de criză

Într-o societate în care rating-ul înlocuiește criteriul valoric, ceea ce contează nu e ceea ce spui, ci cît de tare spui. Un articol e „bun” dacă atrage click-uri, nu dacă spune ceva adevărat sau relevant. O emisiune TV e „de succes” dacă țipă, plînge sau manipulează emoții, nu dacă invită la reflecție.

Astfel, instinctul natural pentru ceea ce „scînteiază”, adică semnalul de viață, de apă, a fost deturnat către fascinația pentru golul acoperit de paiete. Nu mai căutăm sursa reală a hranei spirituale sau intelectuale, ci consumăm, aproape compulsiv, surogate. Emoții tari, reacții rapide, apariții flamboaiante

Gîndirea, spune filosoful Jean-François Lyotard, a devenit o „hibă” într-o lume în care timpul trebuie convertit în profit rapid. Nu mai avem răbdare pentru procese lungi, pentru argumente, pentru reflecție. Totul trebuie să fie instantaneu. Și atunci, ce loc mai are valoarea într-o lume în care criteriul suprem e eficiența comercială?

Spectacolul și sfîrșitul dialogului

Cultura spectacolului elimină dialogul. Dacă democrația înseamnă în primul rînd conversație, ascultare și schimb de idei, atunci transformarea spațiului public într-o scenă unde doar unii vorbesc, iar ceilalți aplaudă, este moartea lentă a democrației. Spectacolul înseamnă privit, nu gîndit.

Publicul tace și consumă. Și pentru că tace, nu mai are pretenții. Nu cere mai mult, pentru că nu mai știe că există „mai mult”. Or, într-o asemenea stare de letargie intelectuală, e ușor să vinzi orice: politică populistă, pseudoștiință, divertisment ieftin, produse de lux care compensează lipsa de identitate.

Cînd impostura devine normă

Criteriile de evaluare s-au inversat. Nu mai sîntem preocupați de adevăr, ci de „ce prinde”. Nu mai vrem lideri competenți, ci figuri charismatice. Nu mai investim în educație solidă, ci în rețete rapide de succes. Și poate cel mai grav e că această impostură colectivă nu mai e percepută ca fiind rușinoasă, ci ca fiind necesară.

A vinde aparențele a devenit o abilitate valorizată. Să știi să „te vinzi”, indiferent ce vinzi, e cheia succesului. Iar succesul a fost redefinit: nu mai înseamnă excelență, ci vizibilitate. Cei care vînd minciuni bine ambalate sînt aplaudați, iar cei care spun adevăruri neplăcute sînt marginalizați. În acest context, întrebarea „Cum mai percepem azi valoarea?” devine aproape retorică. Nu o mai percepem, pentru că nu mai vrem să o vedem.

Și e mult mai comod să ne lăsăm seduși de reflexii, nu de reflecții.

Credit foto Kim Kardashian: Wikimedia Commons