Afacerile americane vor regreta că au renunțat la democrație

Marile afaceri americane sînt pe cale să renunțe la democrație, sau cel puțin așa se pare. Stephen Schwarzman de la Blackstone, conglomeratul de investiții imobiliare pe bază de capital privat, este doar unul dintre liderii din domeniul afacerilor care și-au manifesta recent susținerea față de candidatura lui Donald Trump la președinție. Directorii executivi ai marilor companii petroliere au făcut același lucru, iar Jamie Dimon, președintele și directorul executiv al JPMorgan Chase, a comentat recent că opiniile lui Trump cu privire la NATO, imigrație și multe alte probleme esențiale sînt „destul de corecte”.

S-au schimbat multe din ianuarie 2021, cînd adepții lui Trump au luat cu asalt Capitoliul pentru a împiedica validarea alegerilor prezidențiale din 2020. În săptămînile care au urmat insurecției, multe întreprinderi s-au angajat solemn să nu finanțeze candidații care neagă legitimitatea victoriei lui Joe Biden. Dar aceste angajamente s-au dovedit a fi doar vorbe în vînt.

Evident, lumea afacerilor nu a arătat niciodată o înclinație reală pentru guvernarea democratică. Cînd vine vorba de propriile activități, ea preferă autocrația în locul autoguvernării. Directorii executivi cer managerilor și angajaților obediență, iar acționarii, care ar trebui să conducă, sînt ușor de liniștit cu recompense financiare și recurg rareori la acel tip de acțiune colectivă care ar fi necesară pentru a-i trage la răspundere pe directori.

Ce îi face pe acești lideri din domeniul afacerilor atît de puternici? Răspunsul standard este că ei controlează activele companiei. Este exact ceea ce Karl Marx a vrut să spună atunci cînd a susținut că deținerea controlului asupra mijloacelor de producție le permite capitaliștilor să extragă plusvaloarea din muncă. De atunci, modelele economice i-au dat dreptate, demonstrînd cum controlul asupra activelor se traduce într-adevăr prin controlul asupra muncii.

Dar lucrurile sînt puțin mai complicate. La urma urmei, Schwarzman și Dimon nu dețin mașinile propriilor companii sau clădirile care găzduiesc oamenii de afaceri, investitorii sau personalul bancar angajat. Ei pot deține acțiuni în imperiile lor de afaceri sau opțiuni de a cumpăra mai multe acțiuni în propriile lor firme, dar aceste posesii reprezintă de obicei doar o fracțiune din totalul acțiunilor în circulație. Și, chiar dacă acționarii sînt descriși adesea, în mod colectiv, ca proprietari, capitalul pe care îl dețin nu le oferă controlul asupra operațiunilor sau activelor întreprinderii. Le conferă mai degrabă dreptul de a vota pentru alegerea directorilor, de a tranzacționa acțiunile proprii și de a primi dividende.

Directorii executivi conduc ca și cum ar fi stăpîni absoluți, dar ei fac asta în baza unei puteri consfințite de instrumentele juridice pe care aceștia le folosesc pentru a-și construi imperiile. Ei se pot bizui pe legislația corporativă și a muncii, care privilegiază acționarii în detrimentul forței de muncă, pe reglementările financiare care protejează stabilitatea piețelor financiare și pe generozitatea băncilor centrale și a contribuabililor, care le salvează adesea afacerile, atunci cînd aceștia își supraestimează posibilitățile.

Aceste dependențe sînt rareori recunoscute, iar rolul crucial pe care democrația îl joacă în stabilirea legitimității și autorității legii este cu atît mai puțin recunoscut. Liderii din domeniul afacerilor preferă să încheie afaceri între ei, decît să se supună autoguvernării colective, dar sînt totodată profund dependenți de lege și de sistemul politic care stă la baza acesteia.

Încheind afaceri între ei, aceștia reeditează istoria timpurie a constituirii statului, pe care regretatul sociolog Charles Tilly a comparat-o cu „crima organizată”. În epoca modernă timpurie a Europei, liderii politici rămîneau la putere încheind permanent acorduri cu apropiații lor, care încheiau apoi alte acorduri cu clienți pe care voiau să-i păstreze de partea lor. „Restul” societății servea drept infanterie: o resursă care putea fi exploatată de cei puternici pentru menținerea păcii pe plan intern și extern.

Dar aici apare problema. Spre deosebire de acordurile care sînt codificate prin lege, acest tip de înțelegeri nu sînt executorii. Nimic nu-l împiedică pe un viitor președinte să încalce promisiunile pe care le face liderilor din domeniul afacerilor în campania electorală, iar Trump a dovedit din plin că nu are răbdare să respecte legea și constrîngerile pe care aceasta i le impune în calitate de om de afaceri, de președinte sau de cetățean privat. Ceea ce îl face un partener de afaceri cît se poate de îndoielnic și un candidat la președinție de-a dreptul periculos.

Cu toate acestea, mulți lideri din domeniul afacerilor închid ochii la toate acestea. Ei mizează pe prerogative mai mari, pe impozite mai mici și pe mai puține constrîngeri legale și de reglementare. Unii vor încerca să încheie acorduri menite să-l împiedice pe Trump să se răzbune pentru neloialitatea sau ofensele lor din trecut. Dar ceea ce vor obține cu toții, în cele din urmă, este incertitudinea juridică – un lucru dăunător mediului de afaceri.

Numiți-l sindromul Hong Kong. Atunci cînd susținătorii democrației și ai statului de drept au ieșit în stradă în Hong Kong pentru a se opune controlului central din partea Guvernului Chinei continentale, majoritatea liderilor din domeniul afacerilor (și șefii marilor firme de avocatură și contabilitate) au păstrat tăcerea, iar apoi au îmbrățișat legea securității care a pus capăt autonomiei relative a Hong Kong-ului. Probabil că aceștia se temeau mai mult de popor decît de statul chinez și, prin urmare, au salutat restabilirea ordinii după ce demonstrațiile au fost înăbușite.

Dar această strategie s-a întors împotriva lor. Controlul statului s-a înăsprit, asuprindu-i nu numai pe susținătorii democrației, dar și mediul de afaceri. Întreprinderile au decis să se descurce singure: și-au mutat centrele de date în alte jurisdicții, le-au oferit angajaților din Hong Kong telefoane mobile de unică folosință și au căutat să-și reducă prezența într-un oraș care odinioară era o piață globală și un centru financiar strălucitor.

Ei nu au înțeles că autoapărarea individuală este mai costisitoare și mai puțin eficientă decît autoapărarea colectivă. Aceasta din urmă presupune o democrație constituțională vie, în care statul de drept nu e doar o frunză de smochin pentru conducerea marilor afaceri, ci reflectă angajamentul autentic pentru o autoguvernare trainică. Schwarzman, Dimon și alți titani ai afacerilor americane vor realiza mult prea tîrziu costurile renunțării la democrație prin suținerea lui Trump.

Katharina Pistor, profesor de Drept comparat la Columbia Law School, este autoarea cărții The Code of Capital: How the Law Creates Wealth and Inequality (Princeton University Press, 2019).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU