Anticiparea politicii externe a lui Trump

E dificil să faci previziuni, mai ales atunci cînd e vorba de președintele ales al SUA. Donald Trump nu numai că vorbește nedeslușit și se răzgîndește frecvent, dar consideră că impredictibilitatea e un instrument util de negociere. Putem încerca totuși să ne facem o idee despre cum va arăta politica sa externă pornind de la declarațiile sale electorale, de la nominalizările pe care le-a făcut la nivel înalt și de la primul său mandat.

La Washington, se spune adesea că „personalul face politica”. Dar, chiar dacă îi știm deja pe cei nominalizați de Trump pentru posturile-cheie, problema e că opiniile enunțate de aceștia sînt uneori contradictorii. Trump se străduiește din răsputeri să-i evite pe republicanii tradiționali care i-au impus limite în timpul primului său mandat; ca atare, numitorul comun al preferințelor sale e, de data aceasta, loialitatea personală. Dar nici măcar această însușire nu ne ajută să-i anticipăm politica.

Să luăm cazul Chinei. Cei aleși de Trump pentru funcțiile de secretar de stat și consilier pe probleme de securitate națională – senatorul Marco Rubio și membrul Camerei Reprezentanților Michael Waltz – sînt „șoimi” belicoși binecunoscuți: ei văd în China o amenințare majoră care necesită un răspuns ferm. Știm, de asemenea, din campania sa electorală, că Trump e nerăbdător să introducă noi taxe vamale pentru importurile de la aliați și taxe mai mari pentru bunurile din China.

În condițiile în care Trump a anunțat deja că intenționează să impună taxe vamale pentru importurile din Mexic, Canada și China, avem toate motivele să ne așteptăm la introducerea unor noi impozite. Dar cuantumul taxelor, durata lor de valabilitatea și scutirile aferente rămîn incerte și sînt supuse atît presiunilor politice interne, cît și capriciilor personale ale lui Trump. După cum a declarat recent Scott Bessent, nominalizatul pentru funcția de secretar al Trezoreriei, „cred că ceea ce face Trump e, în bună parte, să escaladeze pentru a avea ce dezescalada, iar obiectivul mandatului meu ar fi să salvez comerțul internațional”.

La fel de incert este și modul în care Trump ar putea răspunde la represaliile partenerilor comerciali ai Americii. În cazul în care războaiele comerciale de tip „dinte pentru dinte” ar duce la creșterea taxelor vamale și a prețurilor, revenirea inflației ar putea declanșa o reacție politică ostilă pe plan intern. Trump se mîndrește cu abilitatea sa de a negocia acorduri și, de aceea, ar putea fi dispus să caute compromisuri. I-ar oferi oare omologului său chinez Xi Jinping o reducere a sprijinului SUA pentru Taiwan în schimbul unui acord comercial pe care să-l poată prezenta ca pe o victorie? Unii dintre aliații asiatici ai Americii sînt îngrijorați tocmai de acest scenariu.

Judecînd după declarațiile lui Trump din timpul campaniei electorale și după mandatul său anterior la Casa Albă, ar trebui să ne așteptăm ca acesta să devalorizeze multilateralismul și alianțele internaționale. El a promis să se retragă din nou din Acordul de la Paris privind schimbările climatice și să crească producția internă și exporturile de petrol și gaze. Deși prețul energiei regenerabile a scăzut în SUA, rămîne de văzut dacă politicile sale vor anula acest efect benefic al pieței prin reducerea competitivității relative a costurilor acestor industrii.

În ceea ce privește Orientul Mijlociu, în timpul campaniei electorale, Trump și-a declarat sprijinul necondiționat față de Israel și încă se mîndrește că a negociat Acordurile Abraham, care au dus la normalizarea relațiilor dintre Israel și patru țări arabe. Atunci cînd administrația Biden a încercat amplificarea acestui progres, convingînd Arabia Saudită să recunoască Israelul, saudiții au pus o condiție prealabilă: Israelul trebuie să ia măsuri pentru crearea unui stat palestinian. Dar coaliția de dreapta a prim-ministrului israelian Beniamin Netanyahu se opunea vehement unei soluții bistatale, iar după atacul Hamas din 7 octombrie 2023, susținerea – și așa redusă – a opiniei publice israeliene pentru o astfel de propunere s-a diminuat și mai mult. Trump dorește, fără îndoială, să își sporească succesul deja repurtat în regiune, dar nimeni nu știe cum va proceda.

Revenind la Europa și la NATO, Trump a declarat în timpul campaniei sale electorale că va pune capăt războiului din Ucraina „într-o singură zi”. Știm că acest lucru nu se va întîmpla, dar există o incertitudine profundă în privința modului în care va încerca să negocieze un armistițiu. O variantă ar fi reducerea ajutorului acordat Ucrainei și diminuarea capacității ei de negociere, ceea ce ar obliga-o să accepte condițiile Rusiei. Sau Trump ar putea prelungi temporar sprijinul acordat Ucrainei, căutînd totodată o cale spre o „soluție coreeană”.

În acest din urmă scenariu, actuala linie a frontului ar deveni o zonă demilitarizată ocupată de forțe de menținere a păcii ale Organizației Națiunilor Unite sau europene, pe care Rusia ar fi nevoită să le îndepărteze cu forța dacă ar dori să reînceapă războiul. Ucraina ar putea continua să revendice suveranitatea asupra unor zone precum Donbas, dar probabil că nu ar putea adera la NATO; în schimb, poate că o subgrupă de țări („prietene ale Ucrainei”) s-ar putea oferi să îi vină în ajutor, în cazul în care Rusia ar încălca zona demilitarizată. Nu este clar dacă Trump își va folosi puterea de negociere în relația cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski și cu președintele rus Vladimir Putin pentru a ajunge la un astfel de compromis. Dacă însă îl interesează moștenirea pe care o va lăsa în urmă, obținerea unui acord va fi cu siguranță o perspectivă atractivă.

Chiar dacă previziunile în baza declarațiilor din campania electorală și a personalului nominalizat nu ne oferă nici o certitudine, ele ne ajută măcar să îl situăm pe Trump în tradițiile istorice ale politicii externe a SUA. Amintiți-vă de primul său discurs inaugural, cînd a proclamat că „din acest moment, America va fi pe primul loc... nu căutăm să impunem nimănui modul nostru de viață, ci mai degrabă să îl lăsăm să strălucească ca un model”. Acest punct de vedere e în concordanță cu abordarea de lungă tradiție „orașul de pe munte” a politicii externe americane. Nu e vorba de izolaționism, ci de evitarea activismului.

La celălalt pol, în secolul al XX-lea, Woodrow Wilson a urmărit o politică externă care să garanteze democrația în lume, iar John F. Kennedy i-a îndemnat pe americani să se gîndească la ce anume ar putea face pentru restul lumii, înființînd Peace Corps în 1961. Jimmy Carter a făcut din drepturile omului o preocupare centrală a politicii externe a SUA, iar strategia internațională a lui George W. Bush s-a bazat pe doi piloni: călăuzirea unei comunități globale tot mai vaste de democrații și promovarea libertății, justiției și a demnității umane.

Singurul lucru care poate fi prezis cu certitudine este că abordarea lui Trump față de lume se va înscrie mai degrabă în prima dintre aceste tradiții și nu în cea din urmă.

Joseph S. Nye, Jr., profesor emerit al Universității Harvard, este fost secretar adjunct al Apărării al SUA și autor al volumului de memorii A Life in the American Century (Polity Press, 2024).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate-org

traducere de Matei PLEŞU