USR și Nicușor Dan sînt ceea ce am putea numi Opoziția mică. Cealaltă, compusă din AUR și POT, e Opoziția mare. Putem, dacă preferați așa, să le denumim după orientarea politică: opoziția liberală și cea suveranistă. Despre USR și fondatorul și fostul său președinte se pot spune multe lucruri, dar sigur este că ei nu mai pot fi catalogați drept actori noi sau antisistem. Locul acela a fost luat de cealaltă opoziție. Cu obiective diferite, dar metode pe alocuri asemănătoare.
Deși au mai puțină experiență, suveraniștii au reușit să fie motorul principal al operațiunii de convingere a lui Klaus Iohannis să plece dintr-o funcție pe care a insistat să o păstreze deși bunul-simț ar fi trebuit să îi spună de cel puțin o lună că a venit momentul plecării. În acest demers, USR a fost marginal și reactiv. A contat și sprijinul său, dar meritul nu îi aparține sub nici o formă. Nu e vreun secret că toate aceste manevre au loc în perspectiva alegerilor prezidențiale ce ar trebui, teoretic (practic, mai vedem noi), să aibă loc în mai. Inclusiv demisia tîrzie a fostului președinte are această componentă deși domnia-sa nu a afirmat-o clar la momentul anunțului.
Suveraniștii s-au aliniat cu o disciplină suspectă în spatele halucinatului lor candidat în timp ce, în interiorul Opoziției mici, Nicușor Dan și Elena Lasconi schimbă mici remarci veninoase peste gardul neîngrijit care îi desparte. Și asta pentru că – este evident pentru toată lumea – cei doi se anulează reciproc dacă sfîrșesc împreună pe buletinul de vot. Argumente pentru rămînerea în cursă au amîndoi. Să îi luăm pe rînd.
Elena Lasconi
● Performanța din turul 1 al alegerilor anulate anul trecut. Pentru un partid de dimensiunile USR, lipsit de structuri în teritoriu, rezultatul acela e uriaș.
● Dincolo de mici scăpări sau naivități, doamna Lasconi a rămas fermă pe drumul unui pro-occidentalism pragmatic.
● Nu e cunoscută pentru compromisuri evidente făcute cu membri ai coaliției de guvernare care au adus România în situația de azi.
● O femeie președinte, cu ușoare tendințe conservatoare, ar fi o schimbare dramatică a atmosferei la Cotroceni și ar arăta că valul de testosteron care a ocupat spațiul public în ultimele luni e mai puțin potent decît i se dă credit.
Nicușor Dan
● După dispariția din peisaj a fostului președinte, dl Dan rămîne politicianul care are în dreptul numelui său cele mai multe voturi directe care au rezultat în ocuparea unei funcții (dna Lasconi are mai multe, dar alegerile au fost, după cum bine știm, anulate).
● După demisia din USR, s-a încăpățînat să rămînă independent deși asupra sa s-au făcut presiuni puternice să se înscrie într-un partid (presiuni venite mai ales din zona PNL, însă, din cînd în cînd, și USR a încercat neconvingător să îl coopteze).
● La fel ca doamna Lasconi, Nicușor Dan nu poate fi acuzat de nici una dintre relele curente cu care se confruntă România.
● Conservator relaxat, Nicușor Dan e pro-occidental declarat și e foarte puțin probabil ca președintele Dan să își schimbe opiniile odată ajuns la Cotroceni.
Argumentele sînt asemănătoare și putem adăuga la ele și faptul că amîndoi respectă tradiția ultimelor mandate prezidențiale – aceea de a răsplăti un primar ale cărui merite sînt recunoscute cu o avansare pînă la nivelul la care își poate dovedi senin (in)competența. Cei doi candidați seamănă pentru că vin din aceeași zonă politică, au cam aceleași idei, se bat pe același electorat și au aceeași viziune despre lume. Au, evident, și minusuri majore, însă nu despre asta vreau să scriu acum. Nu știu cîtă lume i-a văzut pe cei doi împărțind aerul dintr-o încăpere, dar e cert că, din punct de vedere al profilului politic, sînt aceeași persoană. Opoziția mică a reușit cumva să se pună într-o situație ridicolă care, dacă nu va fi rezolvată cumva, cel mai probabil rezultat este demobilizarea electoratului pro-occidental. Nu îi includ aici pe gălăgioșii martori ai lui Nicușor sau pe useriștii cu carnet de partid. Ei vor continua să țină agresiv steagul sus fără să remarce cum se golește încet-încet spațiul din jurul lor.
Există o soluție pentru Opoziția mică? Sigur că există și e evidentă pentru toată lumea: candidatul cu două CNP-uri trebuie să renunțe la personalitatea multiplă și să se prezinte la alegeri sub forma unei singure persoane cu identitate clară. Dar nici unul nu vrea să renunțe, veți spune. E adevărat. Dar pot fi convinși prin cîteva metode. Prima, și cea mai simplă, ar fi un referendum intern în USR pentru desemnarea candidatului la președinție. A doua ar fi stabilirea unui set de criterii tehnice și condiții, cu obiective și termene precise. Esențială aici este capacitatea candidatului de a aduna în jurul său o coaliție cît mai largă. Pe principiul „rîu cu rîu se face fluviu”, candidatul Opoziției mici ar trebui să dovedească că e capabil să unească o parte a societății înainte de a avea pretenția că poate uni țara. Dacă unul dintre ei reușește, de exemplu, să adune toate fragmentele politice pro-occidentale în spatele său, atunci candidatura celuilalt devine automat o tentativă de sabotaj.
Refuzul celor doi de a colabora în clarificarea acestei situații nu ar face decît să îi ridiculizeze și să frustreze și mai mult un electorat pro-european deja exasperat. Asta va face ca, pe termen mediu și lung, toți actorii acestei povești să devină irelevanți politic, indiferent de bunele lor intenții. Exemplul REPER ar trebui să le fie totuși bine cunoscut.
Deocamdată, candidatul cu două CNP-uri se trezește în fiecare dimineață, se privește placid în oglindă și își spune: „Degeaba se plîng oamenii că sînt schizofrenic, eu știu că sîntem amîndoi bine”.
Teodor Tiță este gazda podcast‑ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ
