.jpg)
Noua epocă de aur anunțată de președintele Trump la inaugurarea sa de acum cîteva zile are un sunet dubios în urechile românilor. Însă cum noul președinte american se referea la poporul său, românii pot cel mult să dea sceptic din cap. La fel cum pot să o facă și cînd privesc spre politica internă unde mai nimic nu e clar. Singurele lucruri certe sînt că președintele Klaus Iohannis a mai rămas o săptămînă la Cotroceni, iar premierul Marcel Ciolacu se comportă în continuare ca și cum alegerile de anul trecut nu au existat. Politica românească te trimite zilele astea cu gîndul la un turneu de fotbal în care toate echipele încearcă din greu să marcheze autogoluri. În tribune, publicul ezită confuz, încercînd să priceapă dinamica jocului, iar de prin peluze se aud apeluri la invadarea terenului.
E dificil de prevăzut ce efecte va avea instalarea noii administrații americane asupra României. Ceea ce vedem zilele astea sînt veșnicele clișee de comunicare publică ale Guvernului român pe de o parte și, pe de alta, o sumă de noi-vechi lideri politici (Simion, Ponta) care fac eforturi majore să pozeze în favoriți ai Washington-ului. Nu sînt, dar nu li se poate nega un efort care, la un moment dat, ar putea da rezultate. Deocamdată însă, antenumiții aplică, mai decent totuși, metoda „chelnerul”, brevetată de Liviu Dragnea acum opt ani: își fac poze la Washington sperînd că li se va recunoaște astfel statutul de „insider-i” ai epocii de aur.
După ce aburii inaugurării noului președinte american se vor fi risipit, iar politicile sale vor deveni un pic mai clare, vom vedea că, indiferent de intențiile Americii, România este un partener instabil. Și nu numai pentru America, ci pentru oricine vrea să aibă de-a face cu Bucureștiul. Indiferent de cîte ori își afirmă și reafirmă Guvernul român dorința de a rămîne un pilon de stabilitate al lumii vestice, nimeni nu îl va lua în serios după o serie de alegeri anulate din motive încă neclare și cu un șef de stat a cărui preocupare pare să fie exclusiv rămînerea în funcție. Nu vreau să îi ofensez pe admiratorii domnului Iohannis, dar domnia-sa are încă șansa unei ieșiri din scenă elegante și folositoare. O refuză.
Un sondaj dat publicității zilele trecute arăta că principalul promotor al discursului anti-occidental în România rămîne favorit al prezidențialelor și le va cîștiga indiferent care dintre contracandidații cunoscuți îi va fi adversar în turul II. Un alt sondaj recent arăta că, într-o proporție covîrșitoare, românii își văd viitorul în interiorul NATO și al UE. Contradicția dintre cele două e doar aparentă. Da, românii vor să rămînă membri ai Vestului colectiv, dar sînt absolut exasperați de binomul Iohannis-Ciolacu. Nu au altă metodă de a-și exprima neîncrederea și frustrarea față de actualele elite politice decît votul. Și cum micul Mesia pro-rus articulează cel mai apăsat opoziția față de ei, atunci românii așteaptă votul pentru a rezolva această problemă. E, dacă vreți, o abordare etapizată: mai întîi pedepsirea vinovaților, apoi mai vedem noi.
Faptul că dl Călin Georgescu, în ieșirile sale publice ce par condimentate cu ciuperci halucinogene de proastă calitate, nu obosește să repete din punctaje anti-occidentale e interpretat de cei mai mulți oameni ca retorică electorală. Pînă la urmă, tot acolo a fost pusă și declarația prin care Alfred Simonis și Marcel Ciolacu recunoșteau candid că au manipulat alegerile. Dacă pentru ei nu sînt consecințe, de ce ar considera cineva necesar să fie pentru Georgescu? Pe de altă parte, estimez că, asemeni oricărui Napoleon de la spital, dl Georgescu nu numai că crede în propriile spuse, dar pare foarte dispus să treacă la acțiune dacă i se va oferi vreodată șansa. Însă indiferent de ce crede sau vrea prezumtivul nostru pacient, cel mai mare avantaj pe care îl are e contextul oferit de adversarii săi. De un președinte ilegitim, de un premier compromis și de o opoziție democratică năucă.
Am zis opoziție democratică? Poate merită să salutăm „revelația” unui deputat USR care, lovit brusc de luciditate, a realizat ceea ce observase orice cetățean fără funcție încă de acum o lună: Nicușor Dan și Elena Lasconi nu pot alerga pe același culoar fără să se anuleze reciproc. „Va exista o discuție în partid.” Dacă plecăm de la prezumția curajoasă că useriștii vor finaliza discuția aceea înainte de alegeri, atunci pregătiți-vă de un „Dragă Stolo” cu încăpățînați. Deși nu m-ar mira să aud că principala condiție pentru retragerea unuia dintre ei e retragerea celuilalt.
Poate pentru americani începe o epocă de aur, însă în România sîntem încă în era tinichelei zdrăngănite voios pe drumul spre abis.
