Eșecul planului laburist pentru energie verde

După luni de speculații și lupte interne, Partidul Laburist al Marii Britanii a abandonat oficial angajamentul său de a contracta un împrumut anual de 28 de miliarde de lire (33 de miliarde de euro), dacă va cîștiga următoarele alegeri generale, pentru a investi în inițiative de energie verde.

Chiar dacă mass-media britanică s-a grăbit să-l boteze „mama tuturor răsturnărilor de situație”, anunțul laburist nu ar trebui să ne mire. Începînd cu iunie 2023, partidul și-a redus treptat „Planul de prosperitate verde” prezentat pentru prima oară de ministrul de Finanțe din umbră Rachel Reeves în septembrie 2021.

În loc să investească suplimentar 28 de miliarde de lire anual, timp de cinci ani, în investiții verzi, conform planului inițial, partidul plănuiește acum să cheltuiască doar 23,7 miliarde de lire – cu 5 miliarde mai puțin anual. În plus, în vreme ce planul inițial se baza exclusiv pe împrumuturi publice, versiunea actualizată și-a propus să colecteze 10,8 miliarde de lire din impozitele pe venituri excepționale ale companiilor de petrol și gaze.

Promovat inițial ca politică economică stindard a laburiștilor, Planul de prosperitate verde urmărea să stimuleze investițiile publice și private în surse de energie sărace în carbon, prin întemeierea unei noi companii energetice de stat și a unui fond suveran național de investiții. Dar finanțarea anuală prevăzută de planul revizuit e de numai 0,2% din PIB-ul anului 2022 și reprezintă aproximativ 0,4% din cheltuielile publice anuale. Prin contrast, Italia – cu un raport datorie publică/PIB de 144% (față de 100% Marea Britanie) – alocă 11,8 miliarde de euro anual pentru proiecte verzi. Aceste investiții, echivalente cu 0,6% din PIB-ul Italiei din anul 2022, sînt finanțate prin Mecanismul de redresare și reziliență al Uniunii Europene.

Privind în urmă, planul laburiștilor a fost compromis după ce fostul prim-ministru Liz Truss și-a anunțat mini-bugetul dezastruos care a împins în 2022 întreaga economie a Marii Britanii foarte apropare de marginea prăpastiei, provocînd costuri de aproape 30 de miliarde de lire. Într-un interviu acordat revistei The Economist în noiembrie 2023, Reeves a subliniat loialitatea partidului său față de propriile „reguli bugetare”. În spiritul fostului prim-ministru Gordon Brown, ea a promis că „nu ne vom împrumuta pentru a finanța cheltuieli de zi cu zi și vom reduce datoria publică ca parte [din PIB]”.

Contraargumentul conservatorilor era previzibil: cum ar putea reduce laburiștii raportul datorie publică/PIB cînd ei tocmai plănuiesc să se împrumute cu încă 144 de miliarde de lire?

Dar, contrar celor susținute de conservatori, angajamentul inițial al laburiștilor era sănătos din punct de vedere economic. Iar faptul că o mulțime de comentatori erau preocupați obsesiv de „răsturnarea de situație” laburistă, dar foarte puțini au încercat să evalueze efectiv validitatea economică a propunerilor partidului e o dovadă a superficialității mass-mediei britanice. Presa s-a mulțumit în schimb să repete refrenul conservatorilor potrivit căruia ceva „nu iese la socoteală”.

Strategia de investiții verzi a laburiștilor a fost influențată în mare măsură de Institutul de Cercetare a Politicilor Publice (Institute for Public Policy Research – IPPR), un think-tank progresist. În iulie 2021, Comisia pentru Justiția Mediului a IPPR a estimat că, pentru a ajunge la emisii zero net pînă în 2050, investițiile anuale ale Marii Britanii în energii regenerabile vor trebui să crească de la 10 miliarde de lire la 50 de miliarde.

Raportul IPPR a estimat că pentru a atinge obiectivele climatice ale Guvernului va fi nevoie de investiții publice anuale în valoare de 30 de miliarde de lire „cel puțin pînă în 2030”. Chiar dacă sînt finanțate prin împrumuturi, investițiile în creștere din domeniul energiei verzi au fost gîndite să catalizeze investiții suplimentare din sectorul privat, să reducă costurile de mediu, să crească veniturile din impozite și să reducă cheltuielile publice pentru asistență socială.

E clar că planul laburiștilor nu a coincis cu angajamentul partidului de a reduce raportul datorie publică/PIB. Și totuși, partidul ar fi trebuit să-și relaxeze regulile bugetare din două motive principale. În primul rînd, e absurd să aplici convenții contabilicești unei amenințări existențiale precum schimbarea climatică. În al doilea rînd, creșterea cheltuielilor publice ar putea stimula economia anemică a Angliei, și investițiile în tehnologii sărace în carbon ar avea un randament semnificativ mai ridicat decît investițiile în industriile cu amprentă mare de carbon.

Luate împreună, ambele argumente ar fi putut constitui pentru laburiști o pledoarie convingătoare în favoarea rămînerii la planul original. Dar, din dorința de a părea responsabili în materie de buget, liderii laburiști s-au străduit să articuleze un răspuns coerent la criticile conservatorilor.

Ceea ce nu au înțeles liderii laburiști e că în vremuri de criză o gestionare sănătoasă a finanțelor publice necesită o deviere de la regulile bugetare de bază. Poziția keynesiană standard, explică economistul Robert Rowthorn de la Cambridge, e că în vreme ce o recesiune „poate lăsa în urmă o moștenire nocivă pentru mai mulți ani”, un stimul fiscal temporar poate duce la o creștere a producției „multă vreme după ce stimulul a încetat”, sporind semnificativ veniturile din impozite.

La o primă vedere, cu o rată a șomajului de 3,9% și o inflație anuală de 4%, economia britanică poate părea suficient de robustă pentru a nu avea nevoie de cheltuieli publice suplimentare. Ceea ce însă nu reflectă faptul că Marea Britanie s-a aflat în prag de recesiune în ultimii doi ani. Mai mult, procentul britanicilor apți de muncă ce nu caută activ un loc de muncă a crescut la finalul anului 2023 la 21,9%, evidențiind fragilitatea economică a țării.

În sfîrșit, investițiile în infrastructura verde au capacitatea de a crea noi locuri de muncă mai interesante și mai productive decît multele „job-uri fără noimă” (bullshit jobs) și nesatisfăcătoare, atît de răspîndite în Marea Britanie, care îi determină adesea pe angajați să opteze pentru o pensionare înainte de termen. În plus, deoarece obiectivul primar al investițiilor este creșterea ofertei prin stimularea producției energetice, șansele ca acestea să declanșeze o inflație sînt reduse.

Dar liderii laburiști nu au reușit să articuleze o logică keynesiană în spatele planului lor de investiții verzi. Ceea ce se datorează parțial influenței de durată a economiei neoclasice și a premisei ocupării depline a forței de muncă. Conform opiniei îndeobște acceptate, stimularea investiției publice e o modalitate ineficientă de a crește oferta. Prin urmare, cheltuielile verzi propuse de laburiști vor trebui finanțate prin creșterea impozitelor.

Mai există și un alt motiv, mai profund, pentru care politicienii laburiști au rețineri în a adopta keynesianismul. Din momentul în care Brown a stabilit regulile bugetare ale partidului în 1997, liderii laburiști au încercat permanent să contracareze reputația lor de a fi ostili companiilor private, adoptînd un conservatorism bugetar de fațadă.

Ca atare, liderii laburiști se găsesc acum în situația ingrată de a fi blamați de piețe și de mass-media pentru obiective revoluționare pe care nu și le-au propus niciodată, și se află totodată în imposibilitate de a implementa politicile progresiste pe care votanții lor și le doresc. Singura cale de a ieși din această dilemă ar fi ca partidul să aducă un argument keynesian convingător în favoarea investițiilor în creșterea verde.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick. E autorul unei biografii premiate a lui John Maynard Keynes și al volumului The Machine Age: An Idea, a History, a Warning (Allen Lane, 2023).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU