Interpretarea

Deși mă pricep prea puțin și nici ureche bună n-am, mă întreb, asemeni Agnethei de la ABBA, cum ar fi viața fără muzică, cine ar putea trăi fără ea. E clar că între genuri există o ierarhie. Muzica poate fi mai cultă sau mai incultă. La fel de adevărat însă e că, indiferent de gen, muzica poate fi bună sau proastă, potrivită sau nepotrivită. Și aici am mai descoperit ceva. De fapt, un prieten de-al meu, mai priceput în chestiune, mi-a atras odată atenția că faimosul cîntec „Copacul”, cel care iese în multe topuri all time pe primul loc în preferințele românilor, cîntat chiar cu vocea senzaţională a Angelei Gheorghiu, care face să ți se încrețească pielea, nu e neapărat mai presus decît varianta tradițională cu Aurelian Andreescu. Dincolo de calitățile tehnice ale unei voci sau de perfecțiunea în folosirea unui instrument, mai există multe alte elemente care pot contribui la transformarea unor simple note în ceva interesant sau de mare succes. E sufletul interpretului care e pus acolo, e harul lui, e nota personală, e timbrul vocii... De asemenea, în joc sînt așteptările sau obișnuințele ascultătorilor.

Tatăl meu a fost invitat odată, pe la începutul anilor ’90, într-un local foarte select, cred că la New York, unde cînta Frank Sinatra. A avut ocazia să-l asculte în direct. Mi-a povestit că era fabulos, cu mult peste ce se poate percepe într-o înregistare sau într-un clip video. Partea lui forte era interpretarea, pe care publicul o percepea direct și din al cărei farmec se poate pierde destul de mult la o înregistrare. Am ascultat un duet celebru, în care Sinatra a încercat să se țină după vocea lui Pavarotti (în „My Way“) și aproape că s-a sufocat. A fost ca și cum ar juca Real Madrid cu CS Sănătatea Cluj. Evident, nu putea ține pasul cu marele tenor, dar asta nu înseamnă că „My Way“, cîntat de Sinatra (singur) nu e o piesă extraordinară și cu un foarte mare succes.

Într-o emisiune televizată, Placido Domingo cînta alături de Julio Iglesias. Cel din urmă s-a înclinat în fața tenorului, recunoscîndu-i superioritatea absolută. Domingo i-a replicat că felul în care el, Iglesias, cîntă din inimă e mare lucru și nu mai puțin important decît dacă ar avea performanțele vocale ale unui cîntăreț de operă. Era o consolare care pe moment m-a amuzat teribil, crezînd-o de circumstanță. Dar gîndindu-mă la succesul lui Iglesias, am realizat că era și ceva adevăr acolo. Inima are un rol esențial în interpretarea unui cîntec.

Fost cîntăreț și actor la rîndul lui, prietenul meu îmi spune că principala cheie în muzică e interpretarea. Ce înseamnă asta? Multe. La voci e chiar și felul în care sînt pronunțate cuvintele și exprimate versurile. Cineva care a făcut și cursuri de actorie are de obicei o mai bună știință a frazării. Sînt actori care doar recită versurile unui cîntec, acompaniați de o orchestră, dar ce le iese poate fi de neuitat. Exemple sînt multe: Telly Savalas, Jean Gabin ori, la noi, Ștefan Iordache sau Ion Caramitru (deși Caramitru știa să și cînte). 

Ne aflam odată în Malta, pe o vreme foarte caldă de vară, neștiind, în ultima zi, cum să ne mai ocupăm timpul pînă la ora de plecare la aeroport. Într-un parc din La Valletta am auzit muzică. Ne-am îndreptat curioși într-acolo și am dat peste o scenă improvizată, în fața căreia erau așezate multe rînduri de scaune. O orchestră făcea repetiții pentru un concert care urma să se desfășoare în acea seară. Prezentatorul repeta și el textele prin care trebuia să introducă piesele muzicale. Auzindu-i vocea de la distanță, m-am oprit în loc. Nu făcea decît să spună lucruri simple: de exemplu, cum că BBC Orchestra (despre ei era vorba) va interpreta în continuare „Marșul Radetzky“. Însă felul în care pronunța acele simple fraze, într-o engleză superbă, m-a făcut să exclam: asta nu poate fi decît vocea unui om care e obișnuit să recite Shakespeare. Apropiindu-mă, am realizat că într-adevăr aveam de-a face cu un actor britanic faimos: Charles Dance – cunoscut din multe filme, mai recent din serialele Game of Thrones sau The Crown. N-am auzit că ar şi cînta, dar vocea lui făcea totul acolo. Pur și simplu, ți se întipărea în minte. Dincolo de exercițiile de canto pe care un cîntăreț le face sau nu și de pregătirea lui muzicală, vocea îi poate fi cultivată și în alt sens. Acela care merge alături de cultivarea minții, de educația generală. După voce se poate simți adeseori și cît de mult și ce anume a citit, de-a lungul timpului, posesorul ei. Iar dacă omul a avut ocazia să învețe în mod profesionist și cum se recită Shakespeare, efectul este garantat. Cînd venea vorba despre englezi, regretata noastră colegă Magdalena Boiangiu remarca ce înseamnă să fi avut în școală Shakespeare, drept bibliografie obligatorie.

Astăzi, la noi, se întîmplă frecvent ca accentul nefericit sau pronunția stîlcită a cuvintelor să compromită din start orice eventuale performanțe muzicale ale unor cîntăreți. Ar fi cu totul deplasat să te gîndești că ar fi auzit vreodată de Shakespeare. Probabil că nici poezii de Eminescu n-au citit. În spatele unui minim exercițiu muzical pare să nu mai existe nimic altceva. Nici măcar de subcultură nu e vorba acolo. E crasă incultură.