.jpg)
„În viitor, vom putea combate îmbătrînirea și cancerul cu ușurință”, insistă David Sinclair, cercetător în domeniul gerontologiei la Universitatea Harvard. În mod similar, Elon Musk continuă să susțină că, în curînd, va trimite oameni pe Marte și că va umple străzile de robo-taxiuri. Marile corporații au stabilit obiective de neutralitate a emisiilor de dioxid de carbon pe baza unor previziuni extrem de optimiste cu privire la potențialul tehnologiilor de reducere a emisiilor de dioxid de carbon. Și, desigur, mulți comentatori insistă acum că „IA va schimba totul”.
În contextul acestui amestec deconcertant de anunțuri senzaționale și minuni tehnologice autentice, antreprenorii, oamenii de știință și alți experți par să se pripească. Sau vădesc, cel puțin, o preferință puternică pentru soluții tehnologice la probleme complexe și o credință neclintită că progresul tehnologic ne va face mai sănătoși, mai bogați și mai înțelepți. „Dați-ne o problemă din lumea reală”, scrie Marc Andreessen, veteranul Silicon Valley, în „The Techno-Optimist Manifesto”, „și putem inventa o tehnologie care o va rezolva.”
Dar, după cum am observat în cartea noastră How to Think about Progress, această atitudine este puternic influențată de ceea ce noi numim „distorsiunea orizontului”: înclinația de a crede că tot ceea ce experții consideră că pot realiza cu ajutorul tehnologiei este de îndată fezabil. Datorăm acest optimism succeselor din trecut ale tehnologiei: eradicarea variolei, primul om care a pășit pe Lună, crearea de mașini care pot surclasa marii maeștri de șah și specialiștii radiologi.
Aceste evenimente rămîn permanent în memoria noastră colectivă, oferind dovezi inductive solide ale puterii ingeniozității umane; dar uităm (sau nu conștientizăm) toate situațiile în care tehnologia a promis să rezolve o problemă și nu a făcut-o. La fel cum istoria este scrisă de învingători, povestea progresului tehnologic prezintă în principal descoperirile care au izbutit, lăsînd impresia că lui homo technologicus îi reușește sistematic tot ceea ce își propune să realizeze.
Distorsiunea orizontului ne afectează pe toți, dar se manifestă cel mai pregnant în cazul celor care au suficientă experiență pentru a putea oferi soluții științifice și tehnologice la marile probleme – mai ales atunci cînd aceștia încearcă să ne vîndă ceva. Pericolul constă în a ajunge să crezi că poți anticipa fiecare mic pas necesar pentru a atinge un obiectiv ambițios precum „vindecarea” cancerului sau colonizarea planetei Marte. O astfel de „cunoaștere” îi inspiră vorbitorului încredere în propriile idei, iar ascultătorului profan îi insuflă speranță.
În plus, una este să promiți călătorii turistice pe Marte și cu totul altceva este să pretinzi că vei inventa o mașină de călătorit în timp. Prima ambiție pare realizabilă, ceea ce e mai mult decît suficient pentru a stîrni entuziasmul oricărui optimist. Simpla posibilitate poate fi o forță redutabilă în materie de previziuni și de luare a deciziilor, fiindcă, de obicei, nu realizăm că percepția noastră asupra posibilului crește odată cu ignoranța. Cu cît știi mai puține despre biologie sau călătorii spațiale, cu atît crezi că se poate realiza mai mult în aceste domenii. Din cîte știm, cercetările anti-îmbătrînire le vor permite realmente oamenilor care trăiesc astăzi să trăiască sute de ani.
Acesta este unghiul mort pe care artiștii hipermediatizați din Silicon Valley adoră să îl exploateze, mai ales în urma unor realizări spectaculoase, precum lansarea ChatGPT sau succesul vaccinurilor împotriva COVID-19 pe bază de ARN mesager. În astfel de momente privim înainte, spre noi orizonturi, și ne reafirmăm sau ne revizuim ambițiile. Poate că știința din spatele acestor vaccinuri va oferi și „leacul” pentru cancer? Atunci cînd chiar și experții spun „Din cîte știm, această ultimă descoperire ar putea duce rapid la X, Y și Z”, publicul profan are un motiv legitim să se entuziasmeze.
Dar acesta este un mod de gîndire simplist: faptul că nu putem decît să speculăm cu privire la etapele ulterioare de care e nevoie pentru a ajunge la destinația rîvnită ne dă dreptul să trecem cu vederea împrejurările confuze și neprevăzute care survin inevitabil pe parcursul cercetării și al dezvoltării. Cedînd distorsiunii orizontului, putem spune lucruri de genul: „Tot ceea ce ar trebui să facem pentru a combate schimbările climatice este să intensificăm cercetarea și dezvoltarea în domeniul tehnologiilor de captare a carbonului pînă cînd vom găsi o modalitate de a le face accesibile și viabile la scară largă”. Tocmai pentru că nu știm încă ce progrese tehnice și științifice ar necesita acest lucru, ne putem imagina că obiectivul este întru totul fezabil.
Ceea ce este mai plăcut decît să admitem că o problemă poate rămîne în afara controlului nostru sau că ea poate stărui mai mult timp decît ne așteptăm. Dar ar trebui să rezistăm acestei tentații. Persistența distorsiunii orizontului înseamnă că există argumente raționale și etice deopotrivă pentru a menține un scepticism realist față de tehnologie. Prea multă încredere poate constitui un pericol moral: de ce să ne facem griji cu privire la emisiile de carbon dacă putem anticipa că, prin captarea atmosferică directă sau cu ajutorul vreunui nanobot devorator de carbon, vom putea inversa în cele din urmă schimbările climatice?
În plus, ar trebui să ne ferim de o tendință psihologică ce ne determină să ne supraestimăm în mod sistematic capacitatea de a rezolva probleme de amploare, generaționale, cu ajutorul tehnologiei. După cum spunea bibliograful science-fiction I.F. Clarke în urmă cu aproape 50 de ani, nutrim o „dorință eternă ca puterea omului asupra naturii să fie întotdeauna la fel de instantanee și de absolută ca voința sa”. Modernitatea a făcut ca soluțiile tehnologice apărute din senin să fie ușor și interesant de imaginat. Chiar dacă știm că nu ar trebui să mizăm totul pe astfel de așteptări, este mult prea tentant să ne imaginăm soluții care ar face ca probleme precum schimbările climatice, pandemiile și cancerul să dispară pur și simplu.
Această tendință ne poate limita capacitatea de a ne pregăti pentru un viitor prin definiție incert. A fi pregătiți înseamnă să nu ne bazăm pe o selecție extrem de părtinitoare de experiențe trecute. Pe măsură ce ne confruntăm cu marile probleme globale, trebuie să evităm să ne comportăm precum jucătorii care își amintesc doar rarele ocazii în care au dat lovitura, și nu ocaziile mult mai frecvente în care casa le-a înghițit toți banii.
Distorsiunea orizontului nu înseamnă cîtuși de puțin că în curînd nu vor apărea soluții tehnologice la problemele civilizației. Un geniu singuratic ar putea rezolva mîine problema cancerului sau a schimbărilor climatice, contrazicînd afirmațiile pesimiste cu privire la viitor. Cu toate acestea, afirmațiile cu privire la modul în care ar trebui să fie așteptările noastre raționale vor rămîne valabile. Dacă anunțați că tocmai ați cumpărat un bilet de loterie și că ați făcut, în același timp, o ofertă pentru o vilă pe care nu v-o puteți permite, nimeni nu vă va felicita pentru judecata dumneavoastră financiară, nici chiar dacă veți cîștiga.
Nicholas Agar este profesor de filosofie la Universitatea din Waikato, Noua Zeelandă, și coautor, împreună cu Dan Weijers și Stuart Whatley, al cărții How to Think about Progress: A Skeptic's Guide to Technology (Springer Cham, 2024). Stuart Whatley este redactor-șef la Project Syndicate și coautor, împreună cu Nicholas Agar și Dan Weijers, al cărții How to Think about Progress: A Skeptic’s Guide to Technology (Springer Cham, 2024).
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate-org
traducere de Matei PLEŞU
