Planul economic laburist e lipsit de ambiție keynesiană

Într-un discurs recent, Rachel Reeves, noul ministru de Finanțe al Marii Britanii, și-a reînnoit angajamentul față de „regulile fiscale”. Aceste reguli prevăd că „bugetul curent trebuie să ajungă la un echilibru” și că „datoria [națională] trebuie să scadă ca procent raportat la economie pînă în al cincilea an [al guvernării laburiste]”. Aceasta implică reducerea raportului datorie/PIB de la nivelul actual de 100% în termen de cinci ani, și eliminarea deficitului bugetar, care se ridică la 121 de miliarde de lire sterline (157 de miliarde de dolari), adică 4,4% din PIB.

În același timp, laburiștii s-au angajat să evite creșterile semnificative ale impozitelor. În schimb, Guvernul a optat pentru ajustări minore, cum ar fi eliminarea scutirii de impozit „non-domiciled” pentru persoanele care locuiesc în Regatul Unit, dar își declară reședința permanentă în altă țară, impunerea unei taxe de 20% pe valoarea adăugată pentru taxele școlare private și eliminarea evaziunii fiscale.

În consecință, Guvernul trebuie să stimuleze creșterea economică pentru a-și atinge obiectivele de reducere a deficitului și a datoriei. În timp ce Partidul Laburist își propune să majoreze creșterea anuală a PIB la 2,5% (de la o medie de 1,1% între 2008 și 2023), realizarea acestui obiectiv necesită creșterea investițiilor publice. De remarcat că Marea Britanie are în prezent cheltuieli mai scăzute decît majoritatea țărilor G7.

Pentru a schimba această situație, Guvernul intenționează să investească masiv în tranziția ecologică prin intermediul nou înființatului Great British Energy și al unui Fond Național de Investiții aflat în fază de proiect. Dar, întrucît regulile ei fiscale stricte vor restrînge inevitabil investițiile publice, agenda economică a laburiștilor e mai degrabă un pariu decît o strategie de creștere economică.

Accentul pus de laburiști pe normele fiscale reprezintă un ultim capitol al necontenitei lupte care se dă în Marea Britanie între normele fiscale și politica discreționară. În epoca victoriană, politica economică britanică a fost construită pe trei piloni principali: etalonul aur, care impunea Băncii Angliei să își convertească bancnotele în aur la cerere, la un preț fix; regula bugetului echilibrat, care garanta că cheltuielile guvernamentale aveau întotdeauna acoperire în venituri; și așa-numita „regulă a împrumuturilor”, care stabilea un fond anual de amortizare pentru retragerea datoriilor, contractate în principal în timpul războaielor. Economiștii vremii considerau războiul drept principala cauză a acumulării de datorii.

Dar acești piloni ai „banilor sănătoși” s-au prăbușit în prima jumătate a secolului al XX-lea, în urma celor două războaie mondiale, a marii crize economice și a extinderii dreptului de vot. Aici survin John Maynard Keynes și economia discreționară. Conform teoriei preferinței pentru lichiditate a lui Keynes, atunci cînd viitorul este incert, oamenii preferă, în general, să își păstreze activele lichide decît să se angajeze în proiecte care ar genera randamente la o dată viitoare nedeterminată.

Keynes credea că boom-urile economice apar doar în perioade de exuberanță irațională și că starea normală a economiei capitaliste este „echilibrul subocupării (forței de muncă)”. Soluția nu consta în „abolirea boom-urilor și menținerea permanentă a unei semi-crize”, ci în „abolirea crizelor și menținerea permanentă a unui cvasi-boom”. Mecanismul de obținere a acestei stări era reprezentat de investițiile autonome ale statului, care ar fi umplut golul dintre ceea ce băncile erau dispuse să împrumute și ceea ce împrumutații erau dispuși să investească.

Politicile economice keynesiene au fost discreționare: ratele de schimb fixe au devenit „fixări ajustabile”, politica bugetară a depins de nivelurile de ocupare a forței de muncă, iar Guvernul îi spunea Băncii Angliei ce rate ale dobînzii să stabilească. Chiar dacă pentru a acoperi creșterea drepturilor la asistență socială a fost nevoie de o augmentare masivă a cheltuielilor publice, era keynesiană s-a dovedit a fi un succes uriaș. De la mijlocul anilor 1940 pînă la mijlocul anilor 1970, Marea Britanie a beneficiat de ocuparea deplină a forței de muncă, de rate anuale de creștere de 2-3% în medie, de creșterea PIB-ului pe cap de locuitor și de o inflație stabilă. După cum remarca celebrul prim-ministru Harold Macmillan în 1957, britanicii „nu au dus-o niciodată mai bine”.

Situația a început să se deterioreze la sfîrșitul anilor 1960. Chiar dacă acest lucru a fost, fără îndoială, rezultatul unor șocuri externe precum războiul din Vietnam și al cvadruplării prețului petrolului, mai degrabă decît al unui hybris al factorilor de decizie keynesieni, inflația galopantă și dezordinea industrială crescîndă au creat, în cele din urmă, cadrul pentru monetarismul lui Milton Friedman și revenirea normelor fiscale. Politica monetară urma să fie încredințată unor bănci centrale independente, însărcinate să asigurare o inflație scăzută și stabilă. Fără reguli fiscale stricte, susținea o nouă generație de economiști politici, o democrație competitivă ar duce inevitabil la cheltuieli publice excesive. Prin urmare, bugetul trebuia să fie „echilibrat pe parcursul ciclului economic”, iar ponderea datoriei publice raportată la PIB trebuia să rămînă scăzută.

Aceste noi reguli – în esență, versiuni modificate ale principiilor epocii victoriene – au condus la două decenii destul de bune în anii 1990 și 2000. A urmat însă marea recesiune din 2007-2008, în urma căreia economia britanică și cele mai multe economii europene nu și-au mai revenit niciodată complet.

Se pare că, indiferent dacă încerci să stabilizezi economiile prin politici discreționare, à la Keynes, sau prin reglementări, à la Friedman, pînă la urmă dai greș. Promisiunile de a „pune economia în mișcare” sînt invariabil urmate de crize economice. Nu există o explicație clară pentru acest lucru, cu excepția, poate, a faptului că mediocritatea face parte din destinul omenirii.

Se pot face două reflecții pe marginea dilemei lui Rachel Reeves. Marea Britanie nu suferă din cauza lipsei de bani – sistemul financiar este inundat de banii produși prin relaxarea cantitativă –, ci din cauza subinvestițiilor. Climatul actual de aversiune la risc poate fi interpretat ca o revendicare/reabilitare/răzbunare a ideii lui Keynes referitoare la preferința pentru lichidități. Prin urmare, pentru a „atrage” investiții private reticente e nevoie de investiții publice.

Celălalt punct crucial este geopolitica. Keynesianismul de tip american care a eșuat în timpul războiului din Vietnam a fost un „keynesianism militar” – împrumuturile și creșterea datoriilor au fost justificate de cerințele Războiului Rece și de cursa înarmării cu Uniunea Sovietică. Normele fiscale au fost subordonate necesității de a „ține sub control” inamicul, iar cerințele în vederea securității naționale au dispus întotdeauna de resurse vaste.

Misiunea declarată a laburiștilor este de a face Marea Britanie mai verde. Bănuiesc însă că, în cele din urmă, accentul va fi pus mai degrabă pe a face țara mai sigură decît mai ecologică, iar împrumuturile contractate pentru „a pune Marea Britanie în mișcare” (Get Britain Moving) vor folosi ca justificare pentru securitatea națională în mai mare măsură decît motivele economice.

Ceea ce este o perspectivă descurajantă. Avînd în vedere istoria dezbaterii reglementări vs. politici discreționare, e greu de crezut în noii zori promiși de prim-ministrul britanic Keir Starmer.

Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii, este profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick. E autorul unei biografii premiate a lui John Maynard Keynes și al volumului The Machine Age: An Idea, a History, a Warning (Allen Lane, 2023).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU