Prea multă fericire...

Am citit zilele acestea – cu întîrziere față de momentul apariției – volumul de proză scurtă Fericire al lui George C. Dumitru, o lectură captivantă, în același timp destul de fluidă pentru orele de plajă, dar foarte actuală, conectată la realitățile sociale contemporane mai ales și, în mod surprinzător pentru mine, căci nu mă așteptam, la realități ale mediului educațional, sistemul de învățămînt, în speță.

Una dintre proze m-a interesat în mod deosebit. N-am să-i dau titlul, pentru că recomand cu căldură volumul întreg și sper că cine îl va cumpăra la recomandarea mea va căuta proza la care mă refer prin întoarcerea paginilor, filă cu filă, nu mergînd direct la titlu, dar voi face un rezumat al acesteia, convins că nu fac, astfel, un deserviciu volumului. Proza începe într-o manieră aproape naturalistă, descriind cruzimea cu care niște elevi de clase primare își tratează un alt coleg, aflat cu piciorul în gips, respectiv accidentul care urmează, prăbușirea elevului pe scări, după ce îi iau cu forța cîrjele. Dar acest episod de cruzime fizică este urmat de surprinderea cu atenție a comportamentelor de agresiune psihologică, profesională, instituțională pe care o exercită părinții unuia dintre copiii agresori asupra școlii și asupra directorului adjunct al acesteia. Directorul adjunct, avînd ca sprijin și capturile camerelor de luat vederi, redactează un e-mail prin care convoacă părinții elevului vinovat la școală. Aflăm și că acest director era proaspăt instalat în funcție și că directorul plin, prin discursuri mai mult sau mai puțin voalate, atrăsese atenția de la începutul anului școlar că instituția pe care o conduce este subordonată voinței părinților potenți financiar și social. Deci că trebuie să se poarte cu mănuși cu copiii acestora. Mai aflăm și că elevul agresor mai fusese elev în altă școală, din care, pînă la urmă, fusese mutat aici, datorită unor probleme de comportament. Aici, adică într-o școală privată.

Poate că vă imaginați continuarea. Mama elevului agresor, avocată cu influență, amenință școala cu procese, căci nu fusese de acord cu instalarea camerelor de luat vederi, deși majoritatea celorlalți părinți semnaseră acordul. În consecință, în cele din urmă, copilul ei este absolvit de orice vină, părinții celui agresat nu depun vreo plîngere, iar directorul adjunct este nevoit să demisioneze și să plece din școală.

Proza lui George C. Dumitru surprinde, din păcate, o realitate care nu este specifică doar școlilor private. Nu doar acestea tind să fie conduse din umbră de părinți, ci și multe dintre școlile de stat, mai ales cele așa-zis de fițe, unde învață copii ai unor astfel de părinți cu influență și bani, pentru care, de fapt, școala nu înseamnă decît o instituție datoare să le găzduiască copiii, să le dea note mari și să-i facă, fără efort din partea familiei, genii. Părinții aceștia disprețuiesc, de fapt, școala, profesorii – o tagmă de ratați – și vor ca rezultat să aibă copii care știu să cîștige bani mulți, fără să-i intereseze caracterul lor, valorile pe care le asumă, comportamentele lor sociale.

M-am întîlnit cu astfel de situații frecvent, atît ca părinte, cît și ca profesor sau ca inspector școlar. Ca părinte, fiul meu a trecut prin episoade de bullying prelungit, de-a lungul a cîțiva ani, fără ca părinții elevilor agresori, profesorii (în marea lor majoritate) și mai ales direcțiunea, lipsită total de coloană vertebrală, să recunoască și să ia măsuri. Ca inspector, am cunoscut varii situații din același registru.

Am mai scris și repet: amenințările reprezentate de modelele descrise reflectă o serie de probleme sistemice grave. Puterea disproporționată exercitată de părinții influenți asupra instituțiilor de învățămînt subminează autoritatea și integritatea școlii ca instituție. În loc să servească drept spațiu de formare a caracterului și de dezvoltare a competențelor academice și sociale, școala devine un teren de joc pentru interesele personale ale celor privilegiați, distorsionînd valorile fundamentale ale educației. Resursele financiare și statutul social devin criteriile principale pentru succes, în detrimentul meritului și al echității.

O altă amenințare este promovarea unei culturi a impunității în rîndul tinerilor, care observă și învață din comportamentele părinților lor. Cînd copiii sînt feriți de consecințele acțiunilor lor prin intervenția părinților, aceștia dezvoltă o mentalitate de neasumare a responsabilității și de dispreț față de reguli și autoritate. În mod ironic, acești copii sînt pregătiți să devină liderii de mîine, însă fără să fie echipați cu un set de valori morale sănătoase sau cu respect față de dreptate și corectitudine. Aceasta conduce la perpetuarea unor cercuri vicioase de corupție și de abuz de putere la niveluri mai înalte ale societății.

În cele din urmă, intimidarea și presiunea exercitată asupra cadrelor didactice și a personalului școlar erodează nu doar încrederea în sistemul educațional, ci și motivația și vocația profesorilor. Atunci cînd profesorii sînt constrînși să cedeze în fața presiunilor externe, calitatea educației are de suferit semnificativ. Acest lucru contribuie la o deteriorare generală a mediului școlar, unde profesorii sînt descurajați să acționeze conform principiilor etice, iar elevii sînt privați de exemple pozitive de leadership și de integritate.

Aceste modelele de comportament scot la lumină deficiențe critice ale sistemului educațional, dar și ale societății în general. Efecte deja se văd, în toată „frumusețea” lor, la toate nivelurile societății. De la comportamentele din magazin sau de pe plajă pînă la cele ale liderilor care conduc instituții sau țara. Mai este vreo șansă să ne redresăm? Educația trebuie să rămînă un bastion al echității, meritului și dezvoltării integrale a individului, iar pentru aceasta, intervențiile externe care subminează aceste valori trebuie contracarate cu fermitate. Încă mai sper că putem face asta.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.