Problema neproliferării

Avril Haines, directorul Serviciului Național de Informații al SUA, a avertizat recent că „nevoia Rusiei de susținere, în contextul invadării Ucrainei, a forțat-o să facă anumite concesii pe care China, Coreea de Nord și Iranul și le doreau de multă vreme, și care ar putea submina, printre altele, normele de neproliferare aflate de multă vreme în vigoare”.

Cît de important e acest lucru? Unii teoreticieni au fost multă vreme sceptici în privința eforturilor de a limita răspîndirea armelor nucleare, susținînd chiar că proliferarea poate fi o forță stabilizatoare. Dacă, susțin aceștia, ororile asociate armelor nucleare sînt unul dintre motivele pentru care nu au mai avut loc războaie între marile puteri din 1945 încoace, probabil că același efect poate fi reprodus și la nivel regional. India și Pakistanul au dezvoltat un echilibru nuclear în anii 1990 și, pînă în prezent, nu au existat consecințe dezastruoase.

Dar și-ar menține oare precauția întîietatea, într-o lume a „porcilor spinoși înarmați nuclear”? Președintele american John F. Kennedy nu credea acest lucru. După cum a spus în timpul unei conferințe de presă din martie 1963: „Întreaga istorie a războaielor și istoria rasei umane însumează, din păcate, mai multe războaie decît perioade de pace. În condițiile în care armele nucleare sînt disponibile și răspîndite în întreaga lume și orice popor refuză din răsputeri să accepte înfrîngerea, întrevăd posibilitatea ca președintele Statelor Unite să se confrunte în anii 1970 cu o lume în care 15 sau 20 sau 25 de națiuni ar putea deține aceste arme. Consider că acesta reprezintă cel mai mare pericol și cel mai mare risc cu putință”.

În cursul aceluiași an, Kennedy a semnat un tratat de interzicere a testelor nucleare atmosferice, pregătind terenul pentru Tratatul de neproliferare nucleară (TNPN) din 1968, care are în prezent 191 de membri. Cele cinci state cu arme nucleare recunoscute prin tratat – SUA, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franța și China – s-au angajat să nu prolifereze arme nucleare, iar ceilalți 186 de membri s-au angajat să nu le producă. Israelul, India și Pakistanul au refuzat să semneze TNPN și au produs arme nucleare; Coreea de Nord a semnat tratatul, dar apoi s-a retras pentru a-și dezvolta propriul program nuclear.

Astfel, numărul total de state care dețin arme nucleare a ajuns la nouă, ceea ce, departe de a fi perfect, e mult mai bine decît prezicea Kennedy. Apărătorii acestui regim „imperfect” susțin că rata de proliferare este la fel de importantă ca numărul de state care dețin bomba, deoarece o previzibilitate crescută îmbunătățește perspectiva menținerii stabilității. Arabia Saudită a amenințat deja că va produce arme nucleare, în caz că Iranul o va face. Dacă în regiune are loc un aflux de noi state înarmate nuclear, probabilitatea accidentelor și a erorilor de calcul ar crește substanțial.

Haines a menționat în mod explicit Iranul și Coreea de Nord. Ambele au fost supuse sancțiunilor Organizației Națiunilor Unite, cu participarea Chinei, Rusiei și a Occidentului. Pînă de curînd, Rusia a avut o lungă istorie de susținere a neproliferării. Nu numai că a semnat TNPN, dar a adoptat și directivele din 1978 ale Grupului Furnizorilor Nucleari, conform cărora furnizorii de echipamente nucleare civile s-au angajat să practice o politică de export precaută. Acum însă, în condițiile în care Vladimir Putin devine dependent de livrările de echipamente militare nord-coreene pentru a putea susține războiul din Ucraina, el a pus capăt cooperării Rusiei în materie de neproliferare.

Chiar dacă Iranul a lansat de multă vreme un program de arme nucleare bazat pe uraniu îmbogățit, acesta a fost de multe ori întrerupt în urma presiunilor externe. Regimul a avut grijă să își mențină producția de uraniu puternic îmbogățit sub pragul necesar pentru a produce un arsenal nuclear. Dar, în condițiile în care Rusia se bazează pe dronele iraniene, China depinde de petrolul iranian, iar Donald Trump a renunțat în mod nebunesc la acordul nuclear cu Iranul în 2018, cooperarea internațională pentru neproliferare a eșuat și de data aceasta.

În plus, unii cred (în mod eronat, probabil) că Rusia nu ar fi invadat Ucraina dacă ucrainenii ar fi păstrat armele nucleare pe care le-au moștenit după prăbușirea Uniunii Sovietice. În cazul în care această ipoteză cîștigă teren, perspectivele neproliferării se vor înrăutăți.

Îmi amintesc de o situație similară din trecut (pe care o evoc în memoriile mele, A Life in the American Century). După criza petrolului din 1973, opinia îndeobște acceptată era că lumea va trebui să se orienteze către energia nucleară. Dar, deoarece mulți credeau (în mod eronat) că rezervele de uraniu ale lumii se vor epuiza, toată lumea s-a reorientat spre plutoniul reprocesat – un produs secundar al fisiunii uraniului din reactoarele nucleare.

Prognozele din acei ani sugerau că aproximativ 46 de țări vor recurge la reciclarea plutoniului pînă în 1990. Într-un asemenea scenariu, plutoniul, un material utilizabil pentru fabricarea de armament, s-ar răspîndi în întreaga lume, iar riscul proliferării nucleare și al terorismului nuclear ar crește în mod catastrofal. În 1974, India a devenit primul stat, în afară de cele cinci enumerate în TNPN, care a lansat ceea ce a numit în mod eufemistic o „explozie nucleară pașnică”.

La scurt timp după aceea, Franța a fost de acord să vîndă o uzină de reprocesare a plutoniului Pakistanului, al cărui prim-ministru, Zulfikar Ali Bhutto, a declarat că țara sa va mînca mai degrabă iarbă decît să îi permită Indiei să creeze un monopol nuclear în Asia de Sud. În America Latină, Germania vindea Braziliei o uzină de îmbogățire a uraniului, iar Argentina își explora opțiunile de utilizare a plutoniului. În contextul în care și alte țări făceau, discret, același lucru, s-ar fi putut crede că începuse o cursă a înarmării nucleare.

Ceea ce, din fericire, nu s-a materializat niciodată. Președintele american Jimmy Carter a avut în vedere o politică de neproliferare care a reușit să încetinească această dinamică. Doar două țări au devenit noi producătoare de bombe nucleare după anii 1970, în loc de cele 25 de care se temea Kennedy. Deși toată lumea era sceptică în privința reușitei măsurilor de neproliferare, Carter era de altă părere. Datorită eforturilor administrației sale, acordurile franco-pakistaneze și germano-braziliene au fost abandonate. Statele Unite au creat o comisie internațională care să studieze ciclul combustibilului nuclear, ceea ce a redus avîntul în direcția reprocesării plutoniului și a utilizării „reactoarelor de supragenerare” [reactor nuclear care produce mai mult material fisionabil decît consumă – n. trad.].

Cei care se îndoiesc de fezabilitatea neproliferării ar trebui să ia în considerare această lecție a istoriei. Chiar dacă proliferarea nu poate fi oprită, ea poate fi încetinită, iar acest lucru poate fi decisiv.

Joseph S. Nye, Jr., fost decan al Harvard Kennedy School, e autorul, printre altele, al volumului A Life in the American Century (Polity Press, 2024).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate-org

traducere de Matei PLEŞU