Război civil (II)

Sezonul de revolte din Marea Britanie s-a încheiat, previzibil, prin săli de tribunal și fără o concluzie foarte clară. Populiștii anti-imigrație se consideră nedreptățiți și acuză aplicarea selectivă a legii în timp ce stînga vorbește despre normalizarea discursului de extremă dreapta și (se) întreabă dacă există vreo cale de întoarcere sau vom asista și pe viitor la noi demonstrații cel puțin la fel de violente. 

„Inevitabilul” război civil profețit de Elon Musk nu a început încă și, foarte probabil, nu va începe în viitorul previzibil. Dar nemulțumirea britanicilor rămîne. Iar prezumția că trimiterea cîtorva huligani la pușcărie a rezolvat problema e naivă. Ea va căpăta o greutate politică tot mai mare. Suficient de mare cît să ne închipuim o zi în care Nigel Farage – liderul extremei dreapta – sau vreo clonă de-a lui va ocupa postul de premier. Exagerez? Nu foarte mult. Olanda a arătat că o forță politică ce altădată părea marginală și stranie poate cîștiga alegerile într-o țară care odinioară se mîndrea cu liberalismul clasei sale politice. Geert Wilders și al său Partid pentru Libertate cu agenda sa anti-musulmană și anti-imigrație a cîștigat ultimele alegeri. E adevărat că, deocamdată, dl Wilders a renunțat la ambiția de a deveni premier (în favoarea unui fost șef al serviciilor secrete). însă victoria sa rămîne incontestabilă.

Mai este și exemplul Franței. Mișcarea „vestelor galbene” nu mai este de ceva vreme un subiect de actualitate, dar dacă vrem să căutăm explicații pentru votul francezilor de la începutul verii acolo le vom găsi. Întoarcerea populației către extremele spectrului politic e un semn al unei frustrări crescînde care niciodată nu primește răspuns altfel decît în forma unor clișee sau jumătăți de soluții. Veți spune poate că huliganii rasiști englezi nu au nimic de-a face cu fermierii sau muncitorii francezi, dar o privire mai atentă ne arată că și unii, și alții vin din aceleași sectoare ale societăților lor, că împărtășesc o enervare crescîndă în fața unor elite de guvernare pe care le consideră arogante și cu preocupări frivole. Toți acești oameni au sentimentul că sînt abandonați și lipsiți de putere reală asupra propriilor vieți. Dintre ei, unii recurg la violență, alții merg la vot și votează pentru politicianul pe care îl identifică drept cel mai departe de centrul politic. Mai sînt unii, în special în Estul european, care renunță pur și simplu să mai participe la viața publică explicînd că  „sînt toți la fel”.

Mesajul e simplu și clar: consensul nu există. „Deal-ul” de pînă acum nu mai e valabil. Sînt europeni care cred că bogații sînt prea bogați, imigranții prea mulți, minoritățile de orice natură prea pretențioase, guvernele prea elitiste și schimbările prea rapide. A-i cataloga pe toți drept rasiști, intoleranți sau retrograzi e mai degrabă o dovadă de lene decît o analiză utilă. Pentru că, în anul Domnului 2024, nu mai vorbim de cîteva grupări ce pot fi catalogate drept extremiste, ci de milioane de oameni care uneori aduc guverne la putere sau zguduie serios aranjamente politice și ideologice nemișcate de zeci de ani. 

Pe de altă parte, trebuie spus că, în nici un scenariu civilizat, revendicările maximale ale acestor milioane de oameni nu pot fi îndeplinite. Musulmanii nu vor dispărea din Europa, drepturile civile pentru minorități sexuale nu vor fi restrînse, iar miliardarii locali nu vor fi trecuți pe venit minim garantat după ce li se vor fi confiscat averile. Astea sînt fantezii, iar cine crede cu adevărat în ele nu face decît să își sporească enervarea la niveluri care nu fac bine sănătății. 

Soluția poate veni, oricît de surprinzător ar fi, tot de la mult hulitul centru politic. Condiția e însă abandonarea ipocriziei. Iar primul pas poate fi recunoașterea faptului că, oricît de stîngaci exprimate, nemulțumirile acelor milioane de oameni sînt legitime. Dar pentru asta e nevoie de o întoarcere la un liberalism autentic, dispus să accepte că în orice conversație sînt întotdeauna minimum doi participanți. Compromisul e o artă ale cărei merite au fost de mult uitate, pragmatismul e văzut ca slăbiciune, iar binele comun e adesea definit ca răul cel mai mic. Lucrurile astea trebuie să se schimbe pentru că britanicii, europenii sau americanii preocupați de a căuta motive de ură la adresa taberei adverse încep să nu mai înțeleagă că pierderile comune depășesc cu cîteva ordine serioase de mărime orice victorie, oricît de importantă, a taberei proprii. 

Fanteziile  lui Elon Musk privind un război civil trebuie interpretate mai degrabă în cheie metaforică, însă ele dau un semnal privind starea de spirit a acelei mici părți din societățile noastre la care cei mai mulți dintre noi nu au acces. Un miliardar care profețește conflicte armate în interiorul Occidentului liberal care i-a permis să obțină averea actuală nu e neapărat un observator independent. E mai degrabă un pic îngrijorat, chiar dacă preferă să pară altfel. 

Nu e clar ce contribuție are ketamina – prescrisă de „un doctor real”, pe care o tot consumă – la imaginea despre lume și viață a proprietarului Tesla, dar asta e, pînă la urmă, irelevant. Atunci cînd și miliardarii, și oamenii obișnuiți observă că avem o problemă poate ar fi bine ca guvernele să ia în seamă avertismentele. Nu războiul e pericolul cel mai mare, deși nici el nu poate fi scos cu totul din ecuație. Riscul cel mai mare e ca această stare de incertitudine, confuzie și frustrare să se prelungească pe întreg timpul unei generații. Istoria e plină de generații pierdute, irosite sau distruse și, privind înapoi, ne întrebăm adesea cum de nu au realizat la timp că își distrug prezentul și abandonează viitorul. Privind la ceea ce se întîmplă zilele astea, începem să înțelegem. 

Teodor Tiță este gazda podcast‑ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ