M-a tulburat profund o scenă dintr-un documentar despre viața și cariera lui Donald Trump. Într-o filmare veche (luată, cred, din show-ul The Apprentice / Ucenicul), actualul președinte al Statelor Unite are un fel de interviu cu doi dintre copiii lui, Ivanka și Don. Tatăl îi întreabă ce au învățat de la el. Absolut înduioșător, Ivanka și Don se lansează în tirade de slăvire a părintelui iubit. Par chiar a se concura unul pe altul în exercițiul idolatric. Ești cel mai puternic, cel mai frumos și cel mai deștept dintre muritori. De la tine am învățat totul și fără tine am fi pierduți. Cam aceasta ar fi esența celor două discursuri mitologizante. Un om cu o minimă experiență de lectură nu poate asista la episodul cu pricina fără să tresară și să-și spună epifanic – a cîta oară? – că da, viața este literatură, iar literatura – viață. Scena îți amintește instantaneu de bătrînul Rege Lear, fie că te gîndești la Geoffrey of Monmouth, la Raphael Holinshed sau la William Shakespeare. Cu precădere, se înțelege, la cel din urmă. Legenda celtică a monarhului Leir (forma antică a numelui Lear) ne povestește cum, ajuns la senectute, protagonistul își strînge curtea pentru a asista la un spectacol neprevăzut. Le cheamă pe cele trei fete ale sale în Sala Tronului și le ordonă să-și descrie, în cuvinte meșteșugite, dragostea lor pentru el. Surorile mai mari strălucesc în retorică, trecînd testul, mezina însă nu reșește să îngaime nimic, stîrnind mînia tatălui.
Două nuanțe merită disecate aici. Prima se leagă de comportamentul tatălui pe parcursul momentului grotesc (denunțat drept grotesc, prin șușoteli consternate, de martori). În loc, eventual, să se amuze de ghidușia care tocmai i-a sfredelit mintea obosită, regele ascultă solemn declamațiile bombastice ale fiicelor. E pătruns de emoția clipei, se identifică (lacanian!) cu imaginile eroice construite de vorbitoare. Se vede în ele ca într-o oglindă magică. Revenind la Trump, în mod identic, te miră solemnitatea cu care își privește progeniturile ridicîndu-l în slăvi. Nu schițează nici un zîmbet, de deconspirare a ridicolului situației ori de complicitate cu spectatorul cumva stingherit. Își țuguie buzele de plăcere, sugerînd o penibilă grimasă de juisare. Exact la fel cum ți l-ai imagina pe Lear, prăbușit în tronul lui, sorbind vorbele ditirambice precum un elixir al vieții veșnice. Acum se ițește a doua (subtilă) nuanță. Evident că vorbele de laudă ale fetelor sînt, pentru toată lumea (mai puțin pentru Lear), doar... vorbe. Retorică goală. Monarhul promite că își va împărți regatul după gradul de iubire a fiecărei fiice, iubire reflectată în vorbele din discursurile lor. Nu pare să priceapă că odrasla cu adevărat sinceră e cea care nu reușește să zică nimic. Ea sugerează clar că dragostea nu are cum să fie măsurată în cuvinte, pentru că este trăire, nu oratorie. Regele, în schimb, opac la acest mesaj, se lasă sedus de stilistica declamației, stilistică ieșită nu din sentiment, ci din interes. Interesul de a obține partea dominantă din regat. Interesul de a dobîndi puterea și bogăția. Mutatis mutandis, nu cred neapărat că Ivanka și Don nu-și prețuiesc tatăl, dar, urmărindu-le și lor retorica, nu ai cum să nu bănuiești că, în spatele ei, nu s-ar afla și mult interes. Interes pentru păstrarea privilegiilor. Interes pentru putere și bani. Adică o inevitabilă și simbolică suprapunere cu fetele Regelui Lear.
Aspectul esențial al comparației dintre Lear și Trump derivă însă din istoria ce succedă bizarul episod egolatric, ilustrativ fără echivoc al narcisismului structural al ambelor personaje. În cazul lui Lear, istoria a fost deja scrisă, în cel al lui Trump, ea se derulează sub ochii noștri. Întorcîndu-ne în trecut, putem schița, ca de obicei, niște scenarii de viitor. Lear, așa cum a promis, își împarte regatul între cele două fiice care l-au divinizat public, fiind convins că, la cît de mult îl iubesc, noile regine îl vor păstra, respectuos și onorific, tot pe el la vîrful piramidei. Va fi carevasăzică un monarh cu privilegii, dar fără responsabilități, un beneficiar al luxului suprem. Eroare! Ieșit din dinamica puterii, Lear e părăsit de toți și mai ales de aprigele fiice care îl alungă, dezgustate, de la una la alta. Singurul care-i rămîne alături, Bufonul Casei Regale, îl contemplă cu milă și îi spune, rezumînd totul într-o propoziție (amănunt caracteristic geniului shakespearian): „Eu sînt Bufon. Tu nu mai ești nimic”. O întreagă societate a intrat în disoluție din cauza narcisismului cronic al conducătorului ei. Din nou, nu vreau să sugerez că oratorii Ivanka și Don s-ar dispensa vreodată de ilustrul lor tată. Nu într-o asemenea direcție merge comparația mea. Mă gîndesc doar că, în istoria încă nescrisă a lui Trump, același narcisism pernicios ar putea duce treptat la disoluția celei mai strălucite democrații a umanității. Iar acest lucru ar fi un dezastru pentru noi toți. Nu numai pentru America...
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
