Revine proliferarea nucleară?

La Organizația Națiunilor Unite au început deja pregătirile pentru Conferința membrilor participanți pentru revizuirea Tratatului de Neproliferare Nucleară (TNP) semnat în 1968. Mulți se așteaptă la un eveniment turbulent. Unele țări repun în discuție principiul însuși al neproliferării: ar fi invadat Rusia Ucraina, în 2022, dacă aceasta din urmă și-ar fi păstrat arsenalul nuclear moștenit de la Uniunea Sovietică? Astfel de conjecturi contrafactuale au reînnoit, pe de altă parte, temerile unora în privința proliferării nucleare.

Evident, asemenea îngrijorări nu sînt ceva nou. În volumul meu de memorii A Life in the American Century evoc perioada la fel de controversată a anilor 1970, cînd eram responsabil pentru politica de neproliferare a președintelui american Jimmy Carter. În urma crizei petrolului din 1973, părerea îndeobște acceptată era că rezervele de petrol ale planetei se epuizează și că era necesară trecerea la energie nucleară. Totodată, lumea credea – în mod eronat – că rezervele de uraniu ale lumii se epuizează și că va fi nevoie să ne bizuim pe plutoniu reciclat (un produs secundar al uraniului folosit în reactoarele nucleare).

Potrivit unor prognoze ale epocii, nu mai puțin de 46 de țări aveau să recicleze plutoniu pînă în anii 1990. Problema era, desigur, că plutoniul e un material utilizabil pentru fabricarea de armament. Răspîndirea globală a comerțului cu plutoniu ar crește considerabil riscul proliferării nucleare și al terorismului nuclear.

În 1974, India devenea prima țară în afara celor cinci state TNP (China, Franța, Rusia, Marea Britanie și SUA) care lansa ceea ce a numit eufemistic o „explozie nucleară pașnică”. A folosit plutoniu reciclat din uraniu american și canadian, care i-a fost pus la dispoziție cu condiția să fie folosit numai în scopuri pașnice. După aceea, Franța a fost de acord să vîndă o uzină de reprocesare a plutoniului Pakistanului, al cărui prim-ministru Zulfikar Ali Bhutto a spus că țara sa va mînca mai degrabă iarbă decît să îi permită Indiei să stabilească un monopol nuclear în Asia de Sud. Între timp, în America Latină, Germania vindea Braziliei o uzină de îmbogățire a uraniului, iar Argentina își explora opțiunile de utilizare a plutoniului. În contextul în care și alte țări făceau, discret, același lucru, a început să se contureze o cursă incipientă a înarmării nucleare.

Cu un deceniu în urmă, președintele SUA John F. Kennedy avertizase că lumea va avea pînă în anii 1970 25 de puteri nucleare. Chiar dacă TNP era menit să prevină acest scenariu, prognoza sa începea să se adeverească în tot mai mare măsură. Carter însă (care avea experiență de inginer nuclear în marina americană) era hotărît să împiedice acest scenariu, odată ajuns la Casa Albă.

Cît despre mine, făcusem parte pînă de curînd dintr-o comisie Ford Foundation și Mitre Corporation pentru energie nucleară și neproliferare – din care făceau parte numeroși viitori membri ai administrației Carter. Chiar dacă mulți se temeau că lumea se îndrepta spre o economie pe bază de plutoniu și spre o răspîndire a armelor nucleare, raportul Ford-Mitre a pus în discuție această opinie larg răspîndită și a argumentat că cea mai sigură cale de utilizare a energiei nucleare era menținerea, sub supraveghere internațională, a unui ciclu combustibil „unidirecțional”, în urma căruia plutoniul să rămînă blocat în depozitele de combustibil uzat.

Carter a acceptat raportul nostru atunci cînd l-am întîlnit la Casa Albă. Dar recomandarea noastră a fost extrem de nepopulară în industria nucleară americană și în rîndul senatorilor din statele vestice și sudice ale căror uzine ar fi urmat să fie închise. Ea a fost o pacoste și pentru aliați precum Franța, Germania și Japonia, ale căror strategii (și exporturi) din domeniul energiei ar fi avut de suferit.

Sarcina mea, cînd făceam parte din administrație, era să implementez strategia politică a lui Carter, ceea ce a stîrnit un val de critici din parte tuturor grupurilor mai sus menționate. Pentru mine, un universitar, a fost o experiență nouă să-mi văd numele în titluri și editoriale critice sau să fiu convocat în fața unei comisii a Senatului pentru un interogatoriu ostil. Cînd ți se spune în permanență că greșești, e dificil uneori să-ți amintești că ai putea avea dreptate!

Întrebarea era cum să răzbați dincolo de opinia larg răspîndită care canaliza lumea spre o economie a plutoniului. Am invitat și alte țări să se alăture unui Program internațional de evaluare a ciclului combustibilului nuclear (International Nuclear Fuel Cycle Evaluation – INFCE), pentru a putea analiza împreună subiecte precum disponibilitatea resurselor de uraniu și capacitatea de a securiza plutoniul. INFCE a fost înființat cu ocazia unei vaste conferințe organizate la Washington DC în 1977, iar comisiile și grupurile sale de lucru au continuat să se întrunească în următorii doi ani. Programul a jucat un rol central în strategia lui Carter de a cîștiga timp, de a încetini mersul lucrurilor și de a crea rețele transnaționale de cunoaștere a adevăratelor costuri și alternative la ceea ce industria nucleară considera că ar fi natura imuabilă a ciclului combustibilului nuclear.

În acești doi ani, INFCE a contribuit semnificativ la atingerea acestor obiective. Țările cu rol de furnizori nucleari majori s-au întîlnit la Londra în 1977 și au convenit asupra unor linii directoare pentru „practicarea unor restricții” în exportul de instalații nucleare critice. La puțină vreme după aceea, Franța și Germania au suspendat exporturile de instalații controversate.

Unde se situează neproliferarea nucleară în ziua de azi? Vestea bună e că există doar nouă țări care dețin arme nucleare, față de cele două duzini prezise de Kennedy în anii 1970. Mai mult, TNP numără 189 de membri și este unul dintre puținele tratate de control al înarmării pe care marile puteri încă îl respectă. Liniile directoare ale Grupului de furnizori nucleari sînt încă valabile și, chiar dacă unele țări recurg la reprocesarea plutoniului, lumea nu se îndreaptă spre o economie fragilă, bazată pe plutoniu.

Vestea proastă vine din Coreea de Nord, care și-a abandonat angajamentele din cadrul TNP; i-au reușit șase explozii nucleare, începînd din 2006, și Kim Jong-un își flutură adesea „sabia nucleară” într-un mod destabilizator. În Orientul Mijlociu, Iranul a construit instalații de îmbogățire a uraniului de uz militar și e tot mai aproape de a deveni a zecea putere nucleară a lumii. Ceea ce ar declanșa, se tem mulți observatori, o cascadă a proliferării nucleare în întreaga regiune – căreia Arabia Saudită i s-ar alătura neîntîrziat.

Ne aflăm în fața unor evoluții îngrijorătoare. După cum arată experiența mea din anii 1970, eforturile de încetinire a răspîndirii armelor nucleare trebuie menținute mai ales atunci cînd împrejurările sînt din cale-afară de vitrege. În caz contrar, lumea va deveni un loc mult mai periculos.

Joseph S. Nye, Jr., profesor la Universitatea Harvard şi fost vicesecretar SUA al Apărării, e autorul, printre altele, al volumului de memorii în curs de apariție A Life in the American Century (Polity Press, 2024).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate-org

traducere de Matei PLEŞU