Adolescence – proceduri într-o lume semantică instabilă

● Adolescence (miniserie, 4 episoade, Marea Britanie, 2025).

Primul episod din Adolescence nu pare, la o primă vedere, să promită o revoluție formală. Structura e recognoscibilă: un caz de crimă, acuzat fiind un băiețel de 13 ani. E tipicul seriilor detective britanice, la care insularii se pricep foarte bine – informațiile sînt decantate lent; lipsa tăieturilor de montaj permite o privire continuă, fluidă, asupra desfășurării faptelor și a tehnicalităților din astfel de situații. Totul e riguros: scriitura, imaginea, interpretarea. Dar, dincolo de această performanță de necontestat, se ridică întrebarea: este ceva mai mult? Vreun mesaj ascuns? Un mecanism mai subtil, care acționează în subteran?

Răspunsul pare a fi: da. Și acel ceva este limbajul. Sau, mai exact, limbajul codat – un sistem de semne pe care copiii și adolescenții îl folosesc astăzi pentru a comunica între ei și pentru a-și construi realitatea. Nu e doar despre un emoji, ci despre întregul univers semiotic care funcționează ca un secret la vedere. Secret – pentru că noi, adulții, nu deținem codul. Semiotică – pentru că ceea ce vedem în serial e mai mult decît acțiune: e o reconfigurare a sensurilor, o ruptură între generații și între registrele de comunicare.

Întrebările care apar firesc sînt: Cum se învață acest sistem de semne? Cine l-a creat? Este ceva născut organic sau există o intenționalitate în spatele acestui cod? Sau poate tocmai serialul ne propune să reflectăm la această ruptură semiotică dintre adulți și copii, între limbajul vechi și limbajul nou, între realitatea palpabilă și cea augmentată digital?

În lumea Adolescence, semnele și referințele nu mai pot fi urmărite doar prin observație sau instruire clasică. Ele se nasc și dispar în timp real, în rețea. Nu pot fi înțelese decît dacă trăiești în algoritmul lor. Nu dacă îl observi de pe margine, ci dacă devii una cu el. Această semiologie nouă funcționează ca un substitut al lumii cunoscute, una în care logica se construiește prin reacții, coduri, meme-uri și simboluri instabile.

Serialul pare că ne pregătește pentru o procedură, însă nu una convențională. Nu e vorba de o încrengătură clasică de relații sociale, ca în dramele Hallmark. E o altă procedură, una a decriptării – nu a faptelor, ci a semnelor. Într-o lume unde totul e o joacă de simboluri, un delict grav cere înțelegerea noilor reguli. Detectivul – dacă vrea să înţeleagă – trebuie să devină un semiotician, nu un anchetator clasic.

Această lume e una în care incertitudinea semantică produce fragilitate. De aceea, reinterpretarea piesei Fragile a lui Sting, la finalul episodului 2, are o funcție de leitmotiv. Nu e doar despre fragilitatea individului, ci despre fragilitatea întregului sistem de referințe în care tinerii trăiesc. Această fragilitate este cumulativă: online-ul, părinții dezechilibrați, cultura violenței și a suprafeței. Toate contribuie la o instabilitate profundă.

În episodul 3, devine limpede că cei tineri nu mai spun adevărul – nu pentru că mint, ci pentru că au învățat să disimuleze prin limbaj. Ei își alterează postura, expresia, tonul – nu mai pot fi citiți prin metodele clasice. Jamie, într-un monolog tulburător, spune că nu merită ciocolata caldă pentru că a urlat. E un nou sistem de recompensă, bazat pe semne. Totul devine un ritual codificat: faci X, înseamnă Y. Dar acest înseamnă este mereu negociabil, mereu interpretabil. Normele vechi sînt reinterpretate, dar nimic nu ia locul lor în mod stabil.

Această pendulare între virtual și real e tratată cu maximă subtilitate. Fantezia rămîne pe ecran, dar impulsul devine fizic. În dialogul cu reporterița, Jamie atinge chestiuni legate de sexualitate, de atracție, de ceea ce e sau nu permis între sexe. Se simte urît – pentru că în rețea frumusețea e un semn al puterii, iar el nu o deține. A fost expus la imaginea femeii perfecte, la idealuri inaccesibile, la o cultură a perfecțiunii. În acest context, orice interacțiune reală e potențial explozivă. Lipsa obişnuinţei de a relaţiona în afara ecranului face ca întîlnirile rare să se termine prost. Pentru că regulile nu mai sînt clare, iar tentația este de a crede că totul e reversibil – chiar și crima.

Jamie devine imaginea unei generații care se privește pe sine prin ecran. El pendulează între stări, e simultan violent și rezervat. A pierdut jocul în rețea și reacționează în afara ei, unde nu mai are puterea – nici pîinea, nici cuțitul. Chiar dacă nu e clar dacă a omorît sau nu, mecanismul e vizibil: trauma, respingerea, umilința sînt procesate într-un cadru simbolic, nu real.

Această realitate e străbătută de un alt fenomen: manosfera fraţilor Tate. Fără să fie enunțată prea direct, cultura manosferei – cu tot ce implică ea: ideologia red pill, miturile despre masculinitate rănită, femeia incontrolabilă și bărbatul marginalizat – e prezentă ca o umbră. Jamie, atins de acest virus tăcut, nu pornește ca adept violent, dar e expus acelor mesaje. El se simte defect pentru că nu e dorit, pentru că nu are putere, pentru că nu e alfa.

Lumea manosferei e, la rîndul ei, un sistem semiotic – o mitologie toxică ce oferă sens băieților care nu găsesc validare în jur. Nu e o alegere ideologică, ci o strategie de supraviețuire într-o lume a hiper-expunerii. E spațiul în care vinovăția e negociabilă și responsabilitatea se disipează. De aceea, „I haven’t done anything wrong“ rostit de Jamie capătă un sens tulburător: nu neagă fapta, ci neagă sensul ei într-o lume unde faptele nu mai sînt stabile.

Aproape că nu mai e absurd să întrebi: „Înțelegi ce înseamnă moartea?“ într-o lume unde totul e păstrat, repostat, editat, reversibil, moartea e ultima frontieră de neînțeles. În acest nou context, ea nu mai are greutatea ontologică pe care o avea odinioară. A devenit un glitch într-o lume a continuității virtuale.

Episodul 4. Pe maşină. Părinții şi sora puţin mai mare a lui Jamie. Adulţii discută despre ce făceau ei la 13 ani. Este o diferenţă şocantă, între puritatea năzbîtiilor lor şi cultura actuală, unde nici nu trebuie să fii un teribilist ca să faci o prostie fără margini. Oare ce s-a schimbat? Fără să fie tezistă, această lungă secvenţă ne pune să reflectăm la ce a fost şi ce se întîmplă acum. Unde s-a produs ruptura? 

Părinţii se învinovăţesc, dar vina nu este a lor. În faţa acestei noi societăţi, sînt neputincioşi, iar toate analizele lor, examinările minuţioase – ce ar fi putut, ce ar fi trebuit să facă – devin irelevante.

Adolescence nu este doar un serial. E un exercițiu semiotic. O propunere radicală de a înțelege nu ce s-a întîmplat, ci cum semnificăm ceea ce s-a întîmplat. Nu mai sîntem într-o anchetă polițienească, ci într-o anchetă de limbaj, de coduri, de semne. Iar verdictul nu mai e vinovat sau nevinovat, ci citit greșit sau necitit deloc.

Ion Indolean este critic de film.